Apariția unui prim volum din Jurnalul lui Radu Cosașu este o excelentă ocazie pentru o incursiune în laboratorul scriitorului, în zona variantelor și a însemnărilor care nu au mai fost culese în volumele definitive.
Ironică, adesea caustică, reacția lui Cosașu față de clasici și de clasicisme nu exprimă teoretizări – dar permite să vedem felul în care se comportă tânărul scriitor față de cei pe care îi admiră. Într-un fel, Cosașu o făcuse în „Viața frazei” din Ficționarii (Supraviețuiri 4, 1983), nuvelă închinată lui Camil Petrescu, în care descrie observațiile pe text pe care le-a primit de la Marin Preda, dar și felul în care citea din Crai de Curtea-Veche („carte prohibită”). Suntem undeva în 1955-1956, iar Jurnalul editat de jurnalistul și scriitorul Andrei Crăciun, legatar al arhivei Cosașu, începe în 1958 și continuă, preț de aproape 250 de pagini, până în 1964.
Sunt notații sporadice ale unui volum intitulat Caietul I, ale unui jurnal „de criză”, cuprinzând în special citate și liste de lecturi – foarte puține evenimente sau întâmplări. Marea criză, nenumită în jurnal, dar prezentă prin dislocările pe care le produce: excluderea din presă pentru că a clamat, la Congresul tinerilor scriitori din 1956, o teorie a „adevărului integral”, un protest față de cenzura regimului, formulat chiar de un comunist cunoscut pentru pozițiile sale intransigente. Ziua și noaptea premergătoare excluderii sunt recompuse în „Viața frazei”, sub semnul autorului Ultimei nopți de dragoste: „pentru apariția lui – la capătul acestei nuvele de o zi și o noapte – a doua zi de dimineață, și când, văzându-l pentru prima oară, m-am simțit, ca într-o vrajă, somat să declar în public că nu mai pot minți”.
În fond, secvențele de versuri de tip autobiografic erau o modalitate de exprimare cunoscută din ciclul Supraviețuirilor, unde recapitulează construcția sa intelectuală: „la 17 ani am început să cred/ în comunism,/ și am jurat că acesta e cuvântul/ cel mai frumos al vocabularului uman/ și primul din vocabularul meu./ Nu mă reneg./ Constat că de atunci/ nu mai cunosc alte cuvinte frumoase./ Libertate, adevăr, înțelegere,/ inteligență, valoare […]/ îmi apar ca oasele hilare ale unor mamuți.” Datate 28 aprilie 1959, sunt versuri amare, care cuprind în ele dezamăgirea celui care credea.
Îmbrățișând comunismul de la vârsta adolescenței, făcând pasul decisiv prin conflictele cu familia sa „mic-burgheză”, Cosașu se ilustrase propagandistic prin volume de de felul Servim Republica Populară Română! (1952), prin scrisorile cu care polemiza cu marii dogmatici ai epocii (Scânteia îi publicase câteva rânduri critice despre poemele Mariei Banuș, iar poeta și-a pus cenușă în cap); cu atât mai nedreaptă, mai demistificatoare îi apărea excluderea, tacită, din redacții, confruntare „din interior” cu ceea ce era regimul comunist. Va reveni, după cum o arată cariera sa intelectuală, dar cicatricea va fi acolo mereu.
Importantă și notația din 7 iunie 1959, unde Cosașu formulează titlul „Armonia cordului bătut de gânduri”, ce va face parte din aceleași Supraviețuiri 4 – Ficționarii, pentru un admirabil elogiu al limbii române: „nicăieri ca în românește, cuvintele nu se pot suci, frânge, rupe, reface, strânge, plânge, râde, lăți, strivi, muri, dezvăluind de fiecare dată, printr-o schimbare sau printr-un amestec de litere, un alt sens, o altă lumină”.
Relația cu clasicii anilor 1955-1964 este plină de semnificații ; existau, în epocă, scriitori acceptați și promovați de partid – respectiv scriitori autentici, care nu erau neapărat „validați” de establishment. Din grupul de amici ai lui Cosașu: Teodor Mazilu, prozator și dramaturg, cu un ochi critic asupra societății și asupra momentului, citat adesea cu fraze ce prind atmosfera, de felul „Un șobolan îmi dă mai intens senzația vieții decât un zbor în cosmos” (22 martie 1960) – trimitere directă la programul spațial din timpul războiului rece; iar în toamna lui 1960 Cosașu observa: „Mazilu e singurul dintre noi care face o literatură revoluționară, descriind oameni cum ar trebui să fie”. Limitele erau însă inerente – un examen al conștiinței lui Mazilu (din1963) făcut de el însuși este suficient de clar: „Am 33 de ani și n-am scris nicio carte așa cum am vrut eu. Lupta noastră cu un Malraux, cu un Steinbeck, e inegală”.
Însemnări din Dostoievski, citatele și lecturile importante (cuprinse în liste scrupuloase, la sfârșitul acestui Caiet, pe ani) alternează cu întâlnirile cu clasici ai literaturii; de pildă, discuția cu Preda de la Sinaia (24 aprilie 1960), care îi citise din ceea ce scria și s-a pronunțat asupra literaturii lui Cosașu („schițele n-au deocamdată atmosferă, ceea ce se câștigă cu timpul. Observații, noutate ritm, culoare”), un prilej de a-i contura o adevărată fișă de caracter: „îl îngrozește teoria relativității”; „filozoful preferat – Spinoza”; iar „Malraux încurcă lucrurile ca un intelectual”.
Antologică este imaginea de tip fotografic de la înmormântarea lui Sadoveanu (24 octombrie 1961), unde sunt menționați scriitorii oficiali ai momentului: „în primul rând, ducându-i portretul : Corneliu Leu, M. Gavril, Dodu Bălan, Dinu Săraru. Teodor Vârgolici, șontâc, îi ducea decorațiile. Baranga n-a știut cum să se așeze în jurul dricului, pentru a fi fotografiat”. În altă parte (19 septembrie 1961), notația „Cicerone i-a condus printre morminte” îl are în vedere pe poetul proletcultist Cicerone Theodorescu, în calitate de vademecum la slujba de după inaugurarea casei memoriale a lui Bacovia.
Ceva din dramatismul vremurilor este filtrat prin observații suprarealiste, pe care Cosașu le deconstruia în Ocolul pământului în 100 de știri (1974) – volum reeditat acum, alături de acest prim volum din Jurnal. Decupajul de presă din 31 decembrie 1961 nota: „Monte-Carlo – felicitările prințului Rainer și, la un centrimentru, plugușorul de la București”. Iar poemul din 28 noiembrie 1962, „Ce e poezia?”, vorbește din nou despre realitatea regimului și cea a eului interior: „A arde, a arunca în foc/ poemele tale/ de teamă că poliția le va descoperi/ sub perna ta,/ făcând o descindere în camera ta,/ în creierul tău./ A te rușina după aceea./ A avea remușcări, după aceea./ A te socoti laș, / laș, / laș, după aceea.” Iar poemul din 1964, „La moartea lui Tzara”, este scris despre „singurul poet” din „această țară/ de Lăncrăjani,/ de abatoare, de hingheri”.
Preda – Sadoveanu – Tzara – trei nume de clasici, anturați de alte și alte nume de potentați ai literaturii de partid.
Dar, așa cum arată „Viața frazei”, soarta clasicilor (sau cel puțin a clasicilor autohtoni) poate fi rizibilă; în momentul în care povestitorul este singur în locul în care se duce singur, este forțat la o revelație: „obișnuiam să umblu tapetat cu asemenea hârtii, pline de citate din cărți admise sau nu, de la Înfrângere de Esenin, de la Cum am devenit huligan la Sainte-Beuve. Fericit, am început să le folosesc pe cele din Craii…”
Din atenta listă de cărți citite, clasificate pe ani, între 1959-1964, descoperim destule titluri prohibite – sau cel puțin, titluri care nu puteau fi procurate de oricine sau oricum: Camus, cu La Peste și L’Homme révolté, Cocteau – teatru și Les parents terribles, Sartre, Le sursis; autorii de limbi străine sunt cunoscuți de asemenea prin intermediar francez, de aceea titlurile apar în limba lui Camus. Dintre cei de limbă engleză, cele mai multe titluri sunt de Hemingway: Dix Indiens, Le capital du monde, L’heure triomphale, Là-bas, au Michigan sau Paradis perdu, inclusiv un volum Hemingway par lui-même. Nu lipsesc Tennessee Williams, cu La Descente d’Orphée, Lampedusa (Le Guépard), Kafka (Le Château), Thomas Mann (La Montagne magique).
Nu sunt uitați, în aceste însemnări, clasicii – dacă putem spune astfel – proletcultiști, întâlnindu-se titluri de Nagy Istvan (firește, La cea mai înaltă tensiune), Dragoș Vicol, Mihai Beniuc, Aurel Mihale.
Primul volum din jurnalul lui Cosașu oferă material pentru elucidarea unor contexte, pentru alcătuirea unui profil exact al unui tip de scriitor și poate al unei generații, lăsând la o parte similiesopismul din Supraviețuiri. Lipsește însă contextul acestui șantier vast, editorul nemaiclarificând nume sau împrejurări, decât în mod oțios; lipsesc, de asemenea trimiterile la opera lui Cosașu. În schimb, fără a se înțelege dacă este intenția autorului sau a autorului, volumul se deschide cu un motto din Hrușciov („Fericiți cei care vorbesc despre război, făr să știe despre ce e vorba”), se continuă cu unul mai amplu din Hemingway, cu Musil, Thomas Mann, Camus. Apoi avem un cuvânt înainte al editorului, de unde reiese dificultatea de a descifra scrisul de mână al lui Cosașu și, în continuare, jurnalul propriu-zis.
Un document literar semnificativ pentru istoria literară și cea culturală, ce oferă o meditație directă asupra destinului scriitorului, asupra relației acestuia cu modelele care formează, într-o epocă a deformărilor.