În 2024, la editura RAO, a apărut versiunea românească a cărții lui J. R. R. Tolkien, Despre basme. On Fairy-Stories, lucrare fundamentală pentru definirea viziunii scriitorului asupra literaturii fantasy. După cum se precizează atât pe copertă, cât și pe foaia de titlu, este vorba despre o ediție extinsă, cu note și comentarii. Lucrarea se deschide cu o substanțială „Introducere” semnată de Verlyn Flieger și Douglas A. Anderson de la Harper Collins Publishers Ltd. Ea este urmată de trei secțiuni ample, la care se adaugă „Bibliografia”, un „Index” și mulțumirile autorului. Cea mai importantă este partea întâi, intitulată „Eseul”. Ea conține studiul „Despre basme”, „Comentariul editorilor” și „Istoria eseului Despre basme”. Cea de a doua secțiune se intitulează „Comunicări contemporane despre prelegerea din 1939”. Ultima parte reconstituie geneza cărții, reproducând „Manuscrisele” studiului și comentariile la acestea.
Remarcabilă se dovedește deja „Introducerea”, în care autorii atrag atenția asupra fascinației exercitate de basme asupra lui J. R. R. Tolkien. Acesta a petrecut o lungă perioadă scriind despre poveștile cu zâne, fenomen ce poate fi detectat deja în poemul Wood-sunshine și în nuvela Smith of Wootton Major din 1964-1965. La acestea se adaugă scrierile de rezistență ale prozatorului, Silmarillion, The Hobbit și The Lord of the Rings. Drept consecință, nu este întâmplător faptul că autorul a devenit și un important teoretician al acestei forme literare îndrăgite de către cititori. Studiul „Despre basme” a fost elaborat în 1939 și, inițial, a constituit subiectul unei prelegeri consacrate cunoscutului autor și colecționar de basme Andrew Lang, la Universitatea din St. Andrews din Scoția, în data de 8 martie 1939. Sub formă de volum, textul a fost publicat, cu unele adăugiri, abia în 1947, în lucrarea Essays Presented to Charles Williams. Ulterior, după finalizarea romanului Stăpânul inelelor, eseul „Despre basme” a fost tipărit, în 1964, împreună cu nuvela Leaf by Niggle, în volumul Tree and Leaf. Noua ediție extinsă realizată de Verlyn Flieger și Douglas A. Anderson a apărut în 2008, la cunoscuta editură HarperCollins Publishers Ltd., purtând titlul On Fairy-stories. Ea confirmă actualitatea eseului, care i se adresează unei noi generații de cititori.
Vorbind despre activitatea lui Andrew Lang, Tolkien lansează numeroase idei care sunt valabile și pentru propria sa creație. Așa cum menționează prefațatorii, lucrarea reprezintă „punctul central al gândirii sale despre acest gen, constituind, totodată, o bază teoretică pentru scrierile sale de ficțiune”. Alături de Beowulf. The Monsters and the Critics (1936), studiul dedicat poveștilor cu zâne alcătuiește o referință în domeniu. Pe parcursul investigațiilor, exegetul atrage atenția asupra apropierilor dintre basme, mituri și imaginar. În același timp, prozatorul oferă informații importante privind propria sa creație, relevând asemănările dintre două reușite scrieri ale sale, Hobbitul și Stăpânul inelelor. Autorii studiului introductiv menționează faptul că, pe parcursul eseului său, Tolkien își propune să răspundă la trei întrebări esențiale: „Cum sunt basmele?” „Care este originea lor?” și „Care le e rostul?” Într-o paranteză, traducătoarea Gabriela Nedelea atrage atenția asupra dificultăților pe care le-a întâmpinat. Ea menționează faptul că a utilizat pe tot parcursul lucrării termenul „basm” (cuvânt de origine slavă, inexistent în limba engleză), ori fairy-story este un concept restrictiv ce trimite la „poveștile cu zâne”, adică la un anumit tip de basme, la o categorie a acestora, mult mai apropiate de literatura fantasy decât altele. Nu întâmplător, pe coperta cărții, titlul românesc este dublat de cel în limba engleză. Lucrurile se complică însă prin faptul că, în viziunea lui Tolkien, termenul „fairy” nu se referă doar la zâne, ci constituie un întreg tărâm magic, supranatural, Faëria fiind considerată un „tărâm al zânelor”. De altfel, nici în limba română nu există o sinonimie perfectă între doi termeni care adesea se confundă: „basm” și „poveste”.
Exegetul deplânge faptul că Dicționarul Oxford al limbii engleze nu îl ajută prea mult în definirea conceptelor. În Suplimentul acestuia, termenul „poveste cu zâne” (fairy tale) este înregistrat din anul 1750 și sensul lui principal se referă la faptul că este vorba despre o poveste cu zâne sau o legendă cu zâne. În ceea ce privește semnificațiile derivate, acestea se referă la faptul că: 1. avem de-a face cu o poveste ireală sau incredibilă și 2. un fals. Tolkien renunță la ultimele două aspecte, deoarece ar lărgi prea mult aria investigațiilor sale. Primul sens i se pare însă prea limitat pentru utilizarea lui efectivă. Aceasta deoarece „basmele cu zâne nu sunt, în uzul normal al limbii engleze, „despre” zâne sau despre elfi, ci povestiri despre Fairy (Tărâmul zânesc), adică al Faëriei, ținutul sau starea în care ființează zânele”. După cum se poate observa, Tolkien mută accentul de pe personajele poveștilor, pe toposul în care se derulează întâmplările fabuloase. El atrage atenția că, pe lângă elfi și zâne, Faëria conține multe alte lucruri: pitici, vrăjitoare, troli, uriași, balauri etc. Ființelor fabuloase li se adaugă elementele ce alcătuiesc universul imaginar: mările, soarele, cerul, pământul, arborii, apele, păsările, chiar și oamenii atunci când ei sunt vrăjiți. Exegetul oferă următoarea definiție a zânelor preluată din lucrări lexicografice: „ființe supranaturale de dimensiune miniaturală, presupuse a poseda, în credința populară, puteri magice și a avea influență mare asupra binelui sau a răului din treburile oamenilor”. Cuvântul „Fairy” (Zână) este un cuvânt relativ modern și este – precizează Tolkien – mai mult sau mai puțin echivalent cu „elf ”.
Abordând problema originii basmului (feeriei), exegetul solicită ajutorul filologiei și al mitologiei comparate. El menționează că istoria basmelor este la fel de complexă precum istoria limbajului uman. Universalitatea temelor folclorice și ale basmelor din literaturile lumii i-a determinat deja pe cercetătorii secolului al XIX-lea să se întrebe dacă este vorba despre niște invenții independente, de o răspândire universală a temelor sau despre o moștenire. Cum întrebarea rămâne greu de rezolvat, Tolkien consideră că important este efectul pe care îl au poveștile „acum” asupra cititorilor. Romancierul remarcă „abilitatea umanității de a crea o lume imaginară din cuvinte”, problemă ce se găsește în centrul eseului.
Dar observațiile lui Tolkien nu vizează doar problema feeriei. Romancierul extinde discuțiile și asupra miturilor, care s-au născut din „interacțiunea creatoare a imaginației și a limbajului uman”. Pe lângă basm, ele constituie o altă sursă inepuizabilă de inspirație pentru scriitor. O demonstrează din plin romanul Stăpânul inelelor. Pentru a fi cât mai bine înțeles, Tolkien recurge la două metafore din sfera culinară. El vorbește despre existența unui Cazan al Poveștii, în care, bazându-se pe imaginația umană, „clocotesc la nesfârșit ingredientele istoriei și ale legendei”. De aici, este servită „Supa ca poveste spusă”. Cazanul fierbe neîntrerupt și i se adaugă mereu noi bucăți, adică noi episoade și personaje.
Lucrarea se dovedește importantă deoarece, după cum au relevat exegeții lui Tolkien, ea constituie cheia înțelegerii operei scriitorului. În viziunea prozatorului, „poveștile cu zâne” trebuie să aibă patru calități esențiale: fantezie, recuperare, evadare și consolare. Desigur, principalul public căruia i se adresează basmele sunt cei mici, dar aceste creații vizează și alte vârste. De aici ideea că ele nu trebuie să rămână doar o preferință a copiilor. Basmele trebuie să devină demne de citit și de adulți, alcătuind o „ramură firească a literaturii”. Cu toate acestea, Tolkien acceptă ideea lui Lang după care „Cel ce intră în Regatul Faëriei ar trebui să aibă inimă de copilaș”.
Autorul de povești creează o Lume Secundară, în care cititorii sunt invitați să pătrundă prin actul lecturii. Tolkien elogiază fantezia, pe care o identifică cu imaginația. Cititorul este purtat într-o lume nouă, dominată de alte reguli decât cele ale realității imediate. Autorul Stăpânului inelelor recunoaște că a identificat pentru prima oară „puterea cuvintelor și minunea lucrurilor” în universul poveștilor. Pe lângă pătrunderea într-o lume imaginară, rostul basmelor este și recuperarea sau regăsirea unei lumi pierdute. Ele le oferă cititorilor posibilitatea să evadeze din cotidian, pentru a pătrunde în lumea imaginației. Consolarea de care vorbește scriitorul se realizează prin binele care reușește să triumfe asupra răului. De aici ideea unui Final Fericit care caracterizează narațiunile lui Tolkien.
Conferința lui Tolkien despre Andrew Lang este considerată de autorii prefeței un moment decisiv în evoluția lui ca scriitor. Eseistul elaborează aici o serie de principii pe care le va aplica în lucrările sale de imaginație