Cele trei volume din Orbitor (Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă) au o structură funcțională cu trei straturi narative (precum foiţele de ceapă): 1. stratul numinos, epic-pitoresc al copilăriei (cu tot fabulosul său mărunţit în delicii proustiene); 2. apoi stratul realist (cu inserturi masive, în volumul al treilea, mult mai ample decât în celelalte două volume, despre istoria comunismului românesc şi, parţial, a postomunismului românesc, drapat în simboluri şi figuri ale autorităţilor) şi 3. stratul mistic-cosmic (sau cosmogonic, mai degrabă), pe care autorul a mizat cu predilecţie făţişă, în acest caz el propunând o mistică interreligioasă.
Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic, spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile, pentru că autorul însuşi şi le-a asumat creator şi practic vorbind, nu doar teoretic. Că este vorba despre un roman postmodern și inițiatic, cu structură şi de ambiţie, să spunem, pynchoniană (Thomas Pynchon fiind unul din autorii favoriţi ai lui Mircea Cărtărescu, recunoscuți ca model), contează mai puţin. Esențială este arhitectura termitieră a trilogiei și miza sa metafizică.
În Corpul, partea a doua a trilogiei Orbitor, este descrisă chiar structura complexă a manuscrisului „orbitor”: „Căci manuscrisul meu din membrane vii, suprapuse, lipite, bălăcite una-ntr-alta repetă fidel stratificarea creierului meu, e harta pe suport aspru de celuloză a împletirii de neuroni ce formează icoana lumii sub ţeasta mea. Iar peste stratul manuscrisului meu, reflectîndu-i fidel fiecare buclă, punct şi ştersătură, se întinde marele manuscris stelar, pulberea de neuroni gigantici, interconectaţi, de sub ţeasta Dumnezeirii. Astfel cele trei scrieri (neuroni, litere şi stele) stau lipite ca un sistem de lentile în obiectivul unui aparat optic prin care, privind cu întregul tău corp, ai putea să-ţi vezi viaţa.” Din punct de vedere arhitectural, Mircea Cărtărescu prezintă în citatul anterior, cît se poate de exact palimpsestul pe care îl reprezintă trilogia Orbitor: materie umană, materie estetică, materie divină (neuroni, litere, stele), suprapuse, amestecate, hibridate.
Stilul trilogiei este baroc-postmodern: există o nemaiîntîlnită splendoare stilistică a textului şi o voluptate imagistică. Uneori, textul pare a fi fost scris aproape în transă. Lumea lui Mircea Cărtărescu, din trilogia Orbitor, este şi vulvă, şi lichid amniotic, şi lichid seminal, iar această viziune atît de anatomic revărsată duce pînă la capăt o idee dragă autorului, aceea a lumilor copulînd unele cu altele, ca într-un flux şi reflux al Divinităţii concentrată într-un creier avînd, însă, toate funcţiile corpului. Există o relație de simbioză între spațiu-timp-creier-sex ; creierul este mereu și pântec („creier cu labii”, precizează la un moment dat autorul), lumea este în continuu una cerebralo-genitală. Nu există creier independent de sex și nici invers : spiritul și corpul se molipsesc unul de la altul și funcționează prin hibridare.
Mircea Cărtărescu încearcă şi reuşeşte să construiască în trilogia sa o arhitectură cerebrală şi una a imaginii: pe de o parte, un edificiu raţional, cu schelet minuţios gîndit, pe de altă parte, un construct vizual policromatic. Cele două interferează, se suprapun. Povestea oraşelor, inserate în roman, îşi are rostul ei, de aceea. Bucureştiul, mai cu seamă, este un oraş-omphalos, cu legături păienjenoase între pămînt şi cer, un spaţiu al senzaţiilor în explozie şi al labirinturilor mental-trupeşti. Bucureștiul conține o hartă cvadruplă : 1. întâi de toate este vorba de orașul real ; 2. apoi este un oraș perceput după structura creierului ; 3. în al treilea rând este vorba despre un oraș gândit livresc-imagistic, precum în desenele lui Monsú Desiderio (pictor enigmatic sub care se ascund trei identități ale unor creatori plastici din secolele al XVI-lea și al XVII-lea – alegerea acestui pictor misterios, de către Mircea Cărtărescu, este legată și de structura identitară tripartită, palimpsestică, utilă, arhitectural, pentru legătura cu palimpsestul care este Orbitor) și, în plan secundar, Giambattista Piranesi (1720-1778) ; 4. nu în ultimul rând, Bucureștiul este labirintic și ramificat, de parcă ar fi alcătuit din canale venețiene (fie și numai simbolic vorbind). Acelaşi rost, ca structuri craniene, îl au oraşe pitoreşti şi halucinatorii precum New Orleans (menționat constant în Aripa stângă) şi Amsterdam (oraş-matrice în Corpul). New Orleans este o structură carnavalescă (senzorială, sinestezică), pigmentată cu jazz, voodoo și metamorfoze. Amsterdam este o structură neofită cognitiv, un oraş al iniţierii oculte : aici, oamenii machiați în statui camuflează o sectă a Ştiutorilor, inițiați care consideră că lumea este o carte care se scrie acum.
Pe tot parcursul trilogiei Orbitor găsim leitmotivic, ritualic, o istorie pe îndelete a trupului omenesc şi a schismelor lui. Corpul este un imperiu, cu ţări, zone, tărîmuri scotocite de căutători. El se află în strînsă conexiune cu amintirile primare, cu cea dintîi călătorie pe care făptura umană o face chiar înăuntrul său şi în corpul mamei. Tot de corp ţin edificiile (case, odăi, foişoare) care îl fascinează pe narator, căci acestea sunt tot nişte trupuri. După cum am precizat deja, Mircea Cărtărescu îl aminteşte leitmotivic mai ales pe pictorul Monsú Desiderio, cu bizarele și dantelatele sale construcţii fantasmatice, dar și pe Piranesi, iar acest lucru este emblematic. Întrucît ceea ce încearcă autorul în Orbitor (ca structură textuală, literară) este tocmai un astfel de edificiu clădit din straturi suprapuse. Orașele lui Monsú Desiderio și construcțiile lui Piranesi sunt migălite, dantelate, dar ficționalizate, alcătuite din straturi de ireal, orașe în crisalidă, dar și orașe-fluture, încărcate de un numinos încifrat, enigmatic. Iar figura fluturelui este contrapunctică și fățișă în trilogia Orbitor.
Tot de corp ţine figura mamei, pe care fiul-narator o încastrează, gravid (narativ) el însuşi cu ea : mama ca matrice consistentă şi eterată în acelaşi timp, o „poartă de trecere”, un portal. Ca moiră a universului, mama ţese un covor cosmic, conţinător de mandale. Deşi locuieşte într-o mahala a Bucureştiului, mama are legături iniţiatice cu lumea, iar covorul ei halucinatoriu este acela al unei moire. De aceea, trilogia Orbitor alcătuiește un text ca o icoană tridimensională ce prezintă metamorfoza omidei în fluture : de la copilul fascinat de firele lumii incomprehensibile, la adolescentul care-şi ia în posesie propriul trup, cu licorile şi tăriile lui, cu creierul lui, viitor lotus metafizic. Hărțile craniene sunt obsedante pe tot parcursul trilogiei Orbitor: personajele conțin hărți tatuate pe craniu sau chiar inserate în craniu, iar Mircea (naratorul) circulă prin propriul lui creier, izbutind o regresie în arhaicul omenesc și ajungând la originea psihică a omului.
În partea a doua a trilogiei, Corpul, apare istoria indianului yoghin Vânaprashta Sannyâasa, care a cunoscut iluminarea şi metempsihoza şi care concentrează în el însuşi (prin felurite puteri de transformare) Corpul şi Creierul. Mircea, copil, va fi iniţiat de acest om-şarpe, revelaţia fiind aceea că orbitor (cuvânt, mantră și mandală) este Dumnezeu, lumina absolută. Iar Mircea, personajul copil, adolescent și apoi matur, este inițiat să devină tocmai scribul cărții Orbitor. Onomastica auctorială mizează pe o predestinare livrescă asumată: Cărtărescu personajul (și implicit autorul) este consacrat, în roman, ca fiind omul ce scrie Cartea primară a Lumii.
În trilogia Orbitor, autorul a acordat procent egal fundăturii Iluziei, șoselei Reveriei, parcului Memoriei, gării Halucinației și cartierului Realității (toate aceste paradigme și metafore îi aparțin autorului, ele fiind înșirate în primul volum al trilogiei, Aripa stângă). Deși a mizat pe un stil în trombă halucinatorie, arhitectura romanului a fost extrem de migăloasă, iar ideea centrală a fost hiperlucidă : Lumea este o Carte, iar cine scrie Cartea scrie, rescrie ori transcrie chiar Originea Lumii și se salvează, astfel, ontologic și gnoseologic. Cărtărescu este cel care scrie Cartea de regresie la originile minții omenești și ale lumii umane, de aici provocarea inclusiv metafizică a acestui roman.
Romanul ca a patra dimensiune
Romanul Solenoid propulsează mai departe ambiția metafizică a autorului din Orbitor, reluând obsesiile marcante de arhitectură internă ale trilogiei: holarhia, elementul gnostic, hărțile craniene, metropola, figura mamei ca matrice cosmic-mistică, autobiografía mitizată. Dar miza de progresie infinită este mai ambițioasă și revelatorie în acest caz: ceea ce-l interesează pe autor este să facă tocmai din roman (și din literatură) un soi de a patra dimensiune. Orbitor este romanul celei de-a treia dimensiuni, în timp ce Solenoid duce fizica și matematica artei romanului mai departe, conceptual vorbind. Magiștrii Mallarmé și Borges se găsesc și ei aici, în livrescul ramificat al romanului, chiar dacă referința maximă a lui Mircea Cărtărescu va fi Kafka, de data aceasta.
Solenoid este, topografic vorbind, un roman exclusiv al Bucureștiului, dar într-un sens specific doar pentru Mircea Cărtărescu: harta metropolei devine o hartă craniană complexă, a unui conștient și inconștient colectiv, a lumii și a creației. Bucureștiul este o metropolă senzorială, simultan rațională și irațională, sincretică adică. Metropola bucureșteană este (sau devine) Lume și Creier, fiind construită ca o “rețea de galerii în epiderma unui zeu”, dar și ca un “muzeu al melancoliei” (p. 29). Bucureștiul conține toate metropolele faimoase – Paris, Berlin, New York, Londra, Tokyo – și se preschimbă într-un supraoraș.
Personajul-raisonneur al cărții, al lumii, al orașului, este un profesor de română (paria și outsider, social vorbind) care, prin metode și demersuri variate plonjează în propriul său craniu și creier din care face, revelatoriu, un uter neuronal (cu roiuri de euri) ce conține tocmai structura lumii. Metafora minții ca un castel sau palat unde se găsește întotdeauna o cameră interzisă (monstrul) este recurentă în proza lui Cărtărescu. Totul și orice este raportat la ideea de cutie craniană. Autoproiecția personajului are alură parapsihologică pe alocuri. Toate inițierile sale oculte, toate matricile pe care le străbate ori descrie (orașul, școala, casa, odaia, biblioteca) sunt niște hărți craniene extinse ori reduse. Cărțile sunt tot niște hărți craniene, iar lectura cărților devine o formă ezoterică de trepanație în care harta craniană a cititorului se suprapune peste harta craniană a autorului (p. 69). Cărțile sunt proiectate ca niște cranii magice și ilumínate care pot fi desfăcute, iar harta craniană dinăuntru poate fi preluată prin absorbție (de către cititor). Percepând cărțile ca pe hărți craniene, profesorul râvnește o carte hipercubică, supremă, care să conțină mallarmeean totul, prin cele trei dimensiuni ale sale. Lucrul acesta este posibil și întrucât Mircea Cărtărescu inserează o teorie evoluționistă enigmatică, voit inițiatică, anume: după ieșirea din mamă (după expulzarea din uter), atunci când conștientizează mai târziu această ieșire, copilul se autogestează în propriul său craniu pe care îl preschimbă într-o formă de uter.
Predilecția pentru hărți, structuri, desene amintesc în Solenoid de desenele filigranate ale lui Monsú Desiderio și Piranesi, esențiali în Orbitor și regăsiți în Solenoid doar într-un chip pulverizat (chiar dacă numele celor doi reapar efemer și acum). Aceștia sunt conținuți simbolic în lumea tatuajelor, despre care se vorbește insistent, la un moment dat, în Solenoid. Arta tatuajului pe dinafară (epidermic), dar și pe dinăuntru (la nivelul emisferelor cerebrale, a șirei spinării, a plămânilor, inimii) trimite la o altă formă de hărți craniene. Tatuajele lăuntrice sunt și din cuvinte, de pildă (din Scripturi, Coran etc.). Inclusiv mintea poate fi tatuală până când devine un solenoid, o structură levitând între real și ireal (pp. 219-220).
Din copilărie până la maturitate tot ceea ce percepe personajul-raisonneur (familie, oraș, peisaje) sunt hărți craniene vizuale care i se lipesc de creier și care sunt însumate acolo cu un anumit scop. Insistența asupra spațiului este predilectă în Solenoid. Casa-vapor unde locuiește la tinerețe-maturitate profesorul outsider este percepută ca un topos-omphalos, matrice de racordare la pământ și lume, construită pe un nod energetic al Bucureștiului, într-o zonă cu virtuți magice (p. 80). În străfundul acestei case se găsește un solenoid, structură spiralată cu interstiții, bobină reconvertită cosmic care face din casa-vapor un intrument inițiatic de călătorit cranian (cu urcușuri și coborâșuri, odăi, turnuri și subsoluri). Solenoidul este și un angrenaj matematic care asezonează lucrurile neregulate, pe care le echilibrează. Casa-vapor devine un palimpsest cu straturi, întrucât conține mii de odăi, totul adaptându-se în funcție de nucleul reprezentat de creierul personajului outsider ori de privirea lui (tot un soi de cerebru) care cuprinde, în acoladă, și ingurgitează totul. Casa-vapor este asemenea unul Aleph borgesian, centru și margine în același timp, întrucât ea nu are o topografie tradițională, ci este alcătuită, de pildă, din “mandale de coridoare” (p. 256).
Toate edificiile sunt la Mircea Cărtărescu niște hărți craniene și spații-marsupiu sau spații-scorbură. Fie că este vorba despre apartament de bloc, casă, policlinică, spital, fabrică, sediu de miliție, cimitir, facultate, moară, morgă, preventoriu – toate sunt labirintice și cu ramificații precum în niște misterii antice ori gotice., întrucât tóate conțin, fie și numai metaforic ori simbolic, o formă de necropolă. Bucureștiul este numit, la un moment dat, chiar Necropolis (p. 396)!
Întrucât personajul profesorului refuză să scrie literatură (în sens canonic – adică să publice), el devine o carte a cărților, un manuscris suprem sau o făptură-manuscris care conține tot ceea ce poate fi conținut: neuroni, subterane, rețele, mozaicuri, ramificații. Nevoind să scrie în sens tradițional și să extragă afară din sine o operă, personajul profesorului devine, prin viața sa lăuntrică ezoterică, o operă în sens alchimic. Pentru această făptură-manuscris, creierul se convertește în sens vizual, este o formă de ochi, de glob ocular prin intermediul căruia este capturată chiar gândirea (p. 99). Fiind inițiat tainic, dar și autoinițiindu-se misterios, profesorul ajunge să fie un cartograf al propriului craniu care a devenit lume și totodată literatură.
Funcția solenoidului, ca instrument, este să producă levitația, iar levitația să devină un motor mistic de relegare la matrice, inclusiv în sens de athanor. Ceea ce era fractalul în trilogía Orbitor (o unitate de măsură ontică și creatoare), devine solenoidul acum și aici, o unitate de măsură ontică și creatoare, care declanșează levitația inclusiv în sens cognitiv extrem. Întreg romanul Solenoid pare să fie scris, gravitațional, ca o levitație deasupra vieții și a morții și a unei metropole investită metafizic ori chiar eschatologic și soteriologic (rai-iad). Iar la finalul romanului, însuși orașul București (o parte din ele) va levita mistic.
Oniric & halucinatoriu
Solenoid este, parțial, și un roman oniric sau halucinatoriu, iar fragmeentele de jurnal de vise pe care autorul le inserează, din când în când, între paginile sale fac parte tot din demersul amplu legat de predilecția pentru hărțile craniene. Întrucât visurile sunt chiar niște hărți craniene pe care autorul le și comentează, după ce le exteriorizează (prin intermediul personajului său central, profesorul paria). O asemenea direcție este una pentru gourmeți (de nișă adică) în literatura română și în proza românească. Există încă doi autori care au făcut din halucinație o metodă și o formă de transă. Întâi de toate este vorba despre proza lui Mihai Eminescu, ale cărui texte (care m-au fascinat și pe mine cu asupra de măsură, în tinerețe) – Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Geniu pustiu, Moartea lui Ioan Vestimie – sunt reingurgítate creator și continuator de romanul lui Mircea Cărtărescu, printr-o scriere neogotică incitantă prezentă în romanul său. Opulența funerară, thanatofilă a topografiei subterane din Solenoid este un omagiu pentru proza eminesciană, aici simțindu-se și dexteritatea de lectură a autorului Visului chimeric. Cărtărescu amplifică și dezvoltă spațiile labirintice enigmatice din nuvelele onirice ale lui Eminescu. Un al doilea autor care a demarat o direcție asumată în sens oniric-halucinatoriu (cu miză de transă) în proza românească actual și cu ramificații thanatologice este Corin Braga. Cvintetul său romanesc numit Noctambulii, din care a publicat până acum trei romane (Claustrofobul – 1992, Hidra – 1996 și Luiza Textoris – 2012), precum și jurnalele sale onirice și metaonirice (Oniria – 1999 și Acedia – 2014) sunt înrudite, parțial, cu demersul lui Mircea Cărtărescu.
În Solenoid, există câteva personaje-cheie care sunt legate prin fire inițiatice de hărțile craniene, tema recurentă a acestui eseu. Nicolae Minovici este unul dintre aceștia, prin degustarea artei thanatologice și pre-thanatologice experimentată în varíate staze de spânzurare cu scop de investigare științifică. Viziunile pre-thanatologice ale lui Minovici îl fac să speculeze că în creier se găsește, de fapt, o pereche de globi oculari care produc viziuni. Un alt superinițiat este Virgiliu, maestrul sectei pichetiștilor care, în clădirea ezoterică a Morgii îi oferă Damnării (ridicată la rang de zeitate) tocmai creierul său care conține universul, întrucât are o structură de mandală a mandalelor și de “hiperarhitectură” (p. 393). Un al treilea personaj-cheie este Nicolae Vaschide: acesta are un tatuaj cranian care redă și conține Lumea, cu atât mai mult cu cât respectivul tatuaj continuă pe șira spinării. Oniromant vocațional, Vaschide descoperă revelatoriu că sexul este o formă de creier (idee prezentă și în trilogia Orbitor). Ulterior, Vaschide descoperă sub pământ o tigvă oniroidă enormă care poate cataliza visele celor care dorm în preajma acessteia. Este un craniu-lume prin care Vaschide însuși călătorește, râvnind să ajungă în spațiul gol lăsat de creierul uriaș de odinioară unde găsește o fetiță dormind, un copil divin pe care Vaschide îl înfiază și îl aduce în realitate. Ceea ce găsește de fapt Vaschide este chiar nucleul onirismului: așa se explică de ce acest personaj moare într-un mod aparte – el dispare într-o crevasă supremă a visului. Un al patrulea personaj esențial este bibliotecarul Palamar: acesta îi împărtășește profesorului de română revelația Manuscrisului Voynich, pergament scris în Evul Mediu într-o limbă necunoscută, pergament ilustrat vegetal-alchimic încifrat. Al cincilea personaj inițiatic este un om simplu, Ispas, care, răpit la cer, revine pe pământ ca profet al unei alte dimensiuni și al credinței în mântuire.
Hărțile craniene sunt intermediate în Solenoid și de o altă temă. Pe cât de ardentă este râvna întru mântuire care face din acest roman o scriere metafizică, pe atât de leitmotivic și contrapunctic apare o altă obsesie: senectutea, bolile, durerile, suferința și moartea. Împotriva acestora se revoltă secta pichetiștilor, care protestează vehement și chiar sacrificial împotriva extincției. Dacă în Orbitor exista secta Știutorilor, în Solenoid există secta Pichetiștilor. În subsidiar, romanul de față conține o dimensiune mistică asumată, care trimite simbolic la iluminarea lui Buddha și la demersul prințului Siddhartha. Acesta descoperă extazul doar după o meditație asiduă și progresivă pe care o contrapune ororilor vieții (moartea, bolile, bătrânețea, suferința). Siddhartha devine Buddha doar fiindcă ajunge la extaz, prin meditație asumată mistic și iluminatoriu. Rebeliunea împotriva morții și cele zece pagini din Solenoid pe care este scris ca o mantră doar cuvântul AJUTOR tocmai pentru o iluminare prin meditație acută pledează.
Tot de hărțile craniene este legată și pledoaria autorului pentru cea de a patra dimensiune. Întrucât proiecția lumii în patru dimensiuni este o proiecție a creierului și o nouă hartă craniană a utopiei. Teseractul, cubul în a patra dimensiune, este gândit ca un nou instrument cognitiv, ca un super-Aleph post-borgesian. Ulterior, de la teseract, utopia ar putea duce și la o lume în cinci dimensiiuni, întrucât progresia unor dimensiuni mereu adăugate este o fantasmă cognitiv-ontică a omenirii (pp. 466, 471).
Solenoid readună statornic firele, nodurile, nucleii, ramificațiile care au legătură cu hărțile craniene. În craniul personajului central, profesorul outsider, se găsește, de fapt, chiar metropola bucureșteană, într-un chip gnostic (întrucât este o metropolă paradisiac-infernală). Aflându-se conținut în acest craniu, orașul planează deja într-o pre-levitație care anunță înălțarea mistică din finalul romanului. Cuprinzând toate orașele-matrice ale lumii (faimoase capitale pe care le-am înșirat deja cu alt prilej), Bucureștiul concentrează destinul umanității (p. 555). Magic-arhitectural vorbind, el adăpostește în subteranele sale cinci solenoizi care propulsează, intermitent, populația în levitație, supunând-o astfel unei forme inconștiente (rar, conștiente) de inițiere și de supraumanitate.
Cele trei caiete-manuscris ale cărții care tocmai se scrie sunt tot niște hărți craniene. Cărtărescu numește acest manuscris suprem drept o “anti-carte”, autorul său (profesorul paria) fiind un „anti-scriitor” (p. 642). Dar tocmai întrucât este simultan afirmație și negație, acest manuscris este suprem și absolut și mai ales este un manuscris gnostic.
Angoasa care străbate ritualic romanul Solenoid, aceea a extincției ca injustiție la adresa rasei umane, nu este lăsată fără un răspuns pe măsură. Cărtărescu are ambiția de a găsi soluții alternative, experimentale, pentru această angoasă a umanității. Acesta este motivul pentru care, în ultima parte a romanului există o credință obstinată în resurecție și regenerare. În hala-cimitir de lângă școala profesorului outsider, acesta descoperă cinci fetuși în progresie cronologică, depozitați în niște cilindri. Este vorba despre un uter cranian sau despre o placentă cerebrală sau despre un craniu uterin care se dovedește a fi chiar matricea, cavitatea, sfera lumii, numinosul sau a patra dimensiune. În alt plan, noul creier al profetului Ispas (care a fost răpit la cer și apoi reîntors printre oameni) este unul inspirat de o rasă matricială a cărei misiune este să reverbereze mesaje de rebeliune împotriva neantului. Pe acest fond intervine suprainițiatul bibliotecar Palamar. Acesta reia concepte-cheie pentru Mircea Cărtărescu (din Orbitor) precum holarhie și scară asimptotică, pentru a decreta o para-dimensiune a lumii în care râvnește să-l insereze pe profesor în ipostaza de fetus acarian. Instrumentul de propulsie in paralumea acariană va fi chiar solenoidul. Profesorul se va preschimba post-kafkian în sarcopt, într-un mesager și ales care va fi devorat de acarieni și apoi se va reîntoarce în trupul său uman, eșuând în misiunea legată de mesajul mântuirii (contează, însă, intenția și drumul, nu neapărat finalitatea misiunii). Există, apoi, în sens constructiv și alternativ, parabola și visul despre fetița cu mai multe inimi, tot o metaforă pentru regenerare, metempsihoză și multiplicitate. Romanul Solenoid nu este doar un multitext disperat despre moarte și senectute, ci și despre încercările de a depăși aceste calamități ridicate la rang apocaliptic ale rasei umane.
La finalul romanului, harta Bucureștiului este regândită și vizualizată cu ajutorul solenoizilor ca nuclei energetici și pro-mistici. Dar această hartă a orașului e chiar harta craniană a personajului central: profesorul a devenit orașul, un craniu-oraș, un creier-oraș, un creier-solenoid (pp. 795-799). Metafora hărților craniene este dominatoare și acum: craniul și creierul profesorului sunt, de facto, un athanor și o structură progresivă spațio-temporal. Bucureștiul central levitează în timp ce periferiile sale se prăbușesc și se dezintegrează în hău.
Manuscrisele inițiatoare și inițiatice la care are acces profesorul (cartea pe care o scrie, planșele vizionare ale lui Minovici, cartea despre vise a lui Vaschide, manuscrisul Voynich – la acestea adăugându-se structura de mantră a poemului Căderea, pre-hartă mentală a profesorului, la tinerețe) alcătuiesc o „evanghelie a minții” (p. 832), emanată de cea de-a patra dimensiune. Manuscrisul final va fi aruncat în flăcări, iar această combustie declanșează iluminarea și extazul, în chiar timpul divizării metropolei: o parte se va înălța la cer, o alta va rămâne în iad, prăbușindu-se. Există și un spațiu intermediar, capela unde se retrage profesorul cu iubita și fiica sa, care este tot o capelă de sorginte craniană.
Cum ar trebui să fie literatura privită din a patra dimensiune, literatura unui viitor postuman?! Poate ca “o levitație deasupra paginii, un text pneumatic” (p. 416). Devorat și devorator prin intermediul hărților craniene, romanul Solenoid (care ar putea fi, simbolic vorbind, un Orbitor filtrat printr-o a patra dimensiune) și-a interiorizat și exteriorizat autorul până l-a preschimbat într-o structură solenoidă, într-un medium suprem pentru cititori.