Stimate domnule Adrian Popescu, în 24 mai ați împlinit 79 de ani. Ați pus la cale ceva special?
Nu, am petrecut ca întotdeauna cu familia. În orice caz, am fost copleșit, acesta-i cuvântul, copleșit de atâta simpatie din partea confraților. Și m-am întrebat ce vor face prietenii aceștia mulți și grozavi când va fi, dacă va fi, să împlinesc 80 de ani, pentru că tind să-și epuizeze toată muniția elogioasă acum?! Sau dacă va fi să mă mut dincolo, la Casa Tatălui Ceresc? Le mulțumesc tuturor și pe această cale. Am fost copleșit de Un potop de simpatii, cum zicea Petre Stoica.
Absolut meritate toate dovezile de prețuire pentru că, dincolo de personalitatea inconfundabilă pe care ați clădit-o în acești ani, sunteți și un mare poet. Unul dintre cei mai mari poeți români de astăzi, însemnând din 1971 încoace, de când a apărut Umbria, volumul de debut.
Am început cu Echinoxul, cum bine se știe, în 1968, acolo m-am format. Sigur că debutul este mai vechi, din ‘64, la Steaua, ba chiar mergem spre ’62, la Făclia, ziarul local. Umbria a apărut în ‘71, la Editura Dacia, datorită lui Vasile Igna care i-a debutat pe mulți alți colegi de generație cu care am rămas într-o mare și frățească legătură sufletească și intelectuală, într-o trăinicie a prieteniei exigente, Ion Pop dixit. Echinoxul a fost și o școală a exigenței, nu ne iertam mai ales cedările etice, nu multe, dar au fost. Echinoxul este o revistă curată, oricum am judeca. O dată că nu luam bani pentru ce făceam și scriam acolo, a doua oară, sau poate prima oară, pentru că eram niște idealiști, nu umblam să căpătăm funcții sau să câștigăm nu știu ce avantaje sociale. Voiam să facem cultură, voiam deschidere, cât s-a putut, sigur. Și uneori s-a putut.
S-a putut, cu mult curaj, dar mai ales cu mult talent.
Da, sigur, aici eram necruțători: cine nu avea talent, nu intra la Echinox. Eugen Uricaru avea talent, plus o abilitate diplomatică de a discuta cu stăpânirea. Marian Papahagi demonstra spirit constructiv, viziune, inteligență remarcabilă, personalitate, regretatul Petru Poantă, un talent uriaș de critic, ținea la 20 și ceva de ani cronica literară la Steaua. Marcel Constantin Runcanu sau Olimpia Radu, dispăruți prea repede, abia se formaseră ca talente reale. Ion Vartic era deja eseistul strălucit. Peste tot, Ion Pop veghea la primatul valorii, iar din umbră, Mircea Zaciu, la seriozitatea asumată.
Ați lucrat o viață în redacția revistei Steaua. Corector, redactor, redactor-șef, director. Care credeți că a fost perioada cea mai fastă a revistei Steaua?
În cinci ani, 1954-1959, A.E. Baconsky și apoi, din 1959, Aurel Rău au reușit să impună o revistă care nu asculta nici de ordinele ideologice, nici de presiunile provinciale. Steaua a reușit să se impună prin două caracteristici, poate am mai spus-o. În primul rând, i-a cultivat pe autorii interbelici, Vasile Voiculescu, Tudor Argezi, Adrian Maniu sau chiar Geo Bogza, nu mai vorbesc de Lucian Blaga. Steaua i-a restituit circuitului național. Și, în al doilea rând, s-a remarcat prin traducerile din poezia universală. Baconsky traducea intens și îi încuraja și pe ceilalți să facă traduceri de ținută din literatura occidentală. Sigur, au început cu poeți est-europeni, dar au trecut și la poeți greci, italieni, francezi, era o deschidere extraordinară pentru acele timpuri în Steaua. A.E. Baconsky va plăti pentru orientarea sa estetică, pentru unele gesturi de nesupunere, după o perioadă de (mimată?) docilitate propagandistică. Este invitat la București să conducă Secolul XX. Beniuc venise la Cluj cu Leonte Răutu pentru acest demers aparent foarte onorant, dar, de fapt, perfid. A.E.B va fi păcălit, a primit locuință în Capitală, dar a fost ținut într-o rezervă continuă. Altcineva, un poet modest, azi uitat, va fi numit la noua revistă de literatură universală. Aurel Rău a continuat linia estetică, nu estetizantă, înnoindu-se mereu, a lui A.E. Baconsky, conducând revista printre recife ideologice și congrese de partid cu priceperea unui pilot de navă. Poate intervalul 1990-2000 să fi fost cel mai fast, când valorile nu erau inversate. În ce mă privește, în cei 20 de ani în care am condus revista, am avut o bună conlucrare cu toți redactorii, iar Ruxandra Cesereanu, redactor-șef adjunct, apoi redactor-șef, eu devenind director, a fost neobosită, cu idei și inițiative originale. S-au reconfigurat unele rubrici, au apărut autori noi, tineri universitari clujeni sau bucureșteni. Au predominat anchetele literare, reportajele neconvenționale în medii sociale marginale, dar principiile vechii conduceri au rămas: intoleranța la vulgaritate, la atacul la persoană, refuzul textelor pornografice, respectarea sentimentelor religioase. Îmi lipsesc viața și atmosfera redacțională, dar trec des pe la redacție și chiar dacă nu iau parte efectiv la planurile redacționale, conduse de Ovidiu Pecican, directorul revistei, am un dialog firesc cu mai tinerii mei colegi, pe care-i apreciez.
Domnule Adrian Popescu, ce mai înseamnă astăzi o revistă literară?
Nu mai înseamnă ce însemna înainte. Dacă aveai o colaborare, un grupaj de poeme sau o proză, sau un articol în Steaua, ca să rămânem la acest exemplu, erai deja aproape consacrat. Astăzi s-au înmulțit foarte mult revistele și nu au redactori-șefi exigenți și, de multe ori, n-au nici redactori profesioniști. Așa cum și editurile s-au înmulțit și nu au redactori de carte. Un redactor are un rol extraordinar. Poate să-ți îmbunătățească un manuscris, poate să-ți taie din el. Ezra Pound nu i-a tăiat lui T. S. Eliot din Tărâmul pustiit? Și bine a făcut… Peste tot există o bunăvoință exagerată, după părerea mea, sau prost înțeleasă, la nivelul județului sau al municipiului, de a scoate o revistă. Cum avem echipă de fotbal, să avem și o echipă de poeți! Și apoi să vină trei autori să recite, că e ziua lui Eminescu… E ceva fals, nu înseamnă nimic. Și bieții copii sau oamenii de bună credință nu pot să discearnă, nu au simț critic, sunt amețiți cu lucruri false. De aceea sunt periculoase prea multe reviste fără exigență profesională. Nu le poți interzice, dar, totuși, ar trebui să existe un filtru valoric mai ferm. Nu există acest filtru și, din păcate, nu mai avem așa numita instanță critică. Au dispărut fizic, dar a rămas exemplul lor de competență critică, Laurențiu Ulici și Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu și Eugen Simion… Bine că scriu constant despre actualitatea literară de la noi Gh. Grigurcu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon, Irina Petraș, Adrian Alui Gheorghe. Criticii cândva tineri s-au retras în mediul universitar, spre cercetare, spre studii culturale. Critica de întâmpinare mi se pare un fel de cavalerie ușoară, foarte rapidă, chemată să alunge mediocritatea, să despartă cu tăișul inteligenței critice talentul de mimarea talentului.
Am văzut pe pagina dumneavoastră de Facebook, pentru că sunteți prezent mai nou și acolo…
Copiii mei mi-au făcut pagina, eu nu postez niciodată, o dată că nu știu, doi, nu am orgoliul acesta. Dar Vasile George Dâncu are grijă să mai pună câte o poezie, sub genericul Poeții Editurii Școala Ardeleană, iar eu beneficiez de generozitatea sa.
Bine face Vasile George Dâncu, directorul Editurii Școala Ardeleană, acolo unde, în ultima vreme, ați publicat mai multe cărți: Grădina cu statui, eseuri, și proză, Cortegiul Magilor, a treia ediție, dar și antologia de autor, Poezii, volum care adună cărțile dumneavoastră de poezie din 1971 până în 2018.
Nu integral, pentru că am lăsat foarte mult deoparte. Am scris mult, e o viață de om în paginile acelea, peste 400. Am fost foarte tranșant, din anumite volume am ales numai două sau trei poeme, sau niciunul. Pentru că sunt multe și pentru că am mers pe o linie a poeziei mai echilibrată, mai senină, mai astrală, să spunem, deși am și o poezie mai terre à terre, o poezie ușor prozaică, cum se poartă astăzi, nu mizerabilistă, dar o poezie a faptului cotidian.
Deși faptul cotidian nu este atât de nou prezent în poezia dumneavoastră și nici în poezie, în general.
Așa este, da, l-am avut totdeauna, dar l-am transfigurat, cum au considerat cei mai mulți critici, Dan Cristea, mai ales, a insistat pe procedeul transfigurării.
Am amintit de pagina dumneavoastră de Facebook pentru că de acolo am aflat că aveți un volum în pregătire, Primăvara din iarnă, tot la Școala Ardeleană. De ce acest titlu?
Mă plângeam cuiva (mă cam plâng, ăsta e unul din defectele mele) că februarie mi se pare luna cea mai depresivă, mai întunecată, stă sub semnul lui Saturn. Nu, zicea vocea cu care dialogam, februarie e un început de primăvară și ar trebui să vezi în februarie primul anunț al primăverii, al deschiderii, al renașterii, nu te mai întrista privind spre trecut, ci dimpotrivă, privește spre semnele viitorului anotimp… Iarnă și primăvară ca în petalele rododendronului, m-am gândit. Rododendronul roșu de pe Ineu. Întoarcerea din tenebre a Proserpinei, oul cleios al primulelor, îmbrățișarea celor doi, vechiul și noul.
Sperăm să apară în curând. Și pentru că veniți iată, cu poeme noi, vreau să vă întreb dacă mecanismele inspirației au rămas la fel ca la 20-25 de ani? S-a schimbat ceva? Cum vine inspirația la 79 de ani?
Nu s-a schimbat mare lucru. Trebuie și acum, sau mai ales acum, un mic șoc estetic sau moral, un mic cutremur interior. Astăzi, bunăoară, ca să vă dau un exemplu, m-am simțit într-o stare de inspirație. Locuiesc de câțiva ani, nu mulți, într-un cartier foarte frumos, în Bună ziua, și am, de pe terasă, o deschidere foarte frumoasă a dealurilor, spre Feleac. Și astăzi, după mulți ani, am văzut rândunici. E un semn, ca și în cazul albinelor, că lumea totuși se integrează într-un ritm firesc, un semn de normalitate. Dacă nu mai sunt albine, s-ar putea ca specia umană să cam dispară. Dacă nu sunt rândunici, iarăși am avea mari probleme cu biosfera, cu tot ceea ce înseamnă echilibru al regnurilor. Deci m-am bucurat și am avut ceea ce s-ar numi inspirație. N-am fructificat starea, pentru că a trebuit să vin la radio… Dar în tinerețe erau mai multe asemenea șocuri. Acum sunt mai puține, le pândesc, nu pot să zic că nu.
Le provocați?
Nu le provoc, ele vin întotdeauna. De fapt, e un întreg mecanism. Nu dau lecții, relatez doar o experiență. Lucrurile se coagulează în jurul unei emoții. E precum misterul prin care se alcătuiesc în secret perlele scoicilor, un fir de nisip, o ușoară agresiune, un șoc delicat provoacă nașterea perlei…
Delicat, dar e șoc. Și atunci, în jurul acelui bob de nisip, din această boală suavă, se alcătuiește perla de preț.
Așa e și cu inspirația. Trebuie să se producă un șoc. Stai, aștepti, vezi, nu te grăbești, dar când simți că nu mai poți, pui pe hârtie. Și revii. Că e romantism, că e neoromantism, se poate, dar până la urmă acesta e mecanismul pe care, sigur, nu-l pot clarifica pe deplin.
Reveniți asupra textelor?
Revin, sigur că da, pentru că prima izbucnire, lava care țâșnește trebuie un pic ordonată. Câteodată revin, păgubindu-mă, ca să zic așa, de primul impuls, care e cel mai frumos și cel mai autentic. Uneori revenirea strică textul. Aici intervine simțul critic, finețea limbajului, cum cântărești, cum dozezi, totul e chestie de dozaj. Și asta vine din lectură, din experiență. Există autori care vor să spună tot ce știu. Enciclopedia nu-i poezie. Nu plictisi cititorul, lasă-l să aibă inteligența și intuițiile lui. Sugerează, taie, renunță, concentrează! M-ai pornit acum…
Ápropos de memorabilul poem Arsură, cu acele versuri care au intrat în conștiința publică și datorită compoziției și interpretării lui Adrian Ivanițchi: dovadă n-am, dar îmi aduc aminte, mai țineți minte când, cum l-ați scris?
Eu sunt foarte atent la limbajul străzii, la limbajul familial și familiar. Era la noi fratele soției mele, Angela, cel care, la un moment dat, a spus: acuma, dovadă n-am! Iar eu: dar îți amintești? Îmi amintesc, sigur. Și de acolo a pornit inspirația. Au fost multe comentarii, unii au spus că e o reminiscență platoniciană, Ion Pop, Ilie Constantin, alții că e un vers pur, inefabil, Manolescu, Ulici, alții că ar coagula o laudă creștină a amintirii, paradisiacă. Așa e și credința, în definitiv, după Sfântul Pavel: încrederea în lucrurile sperate și dovada celor nevăzute. Deci există o temelie nevăzută, o dovadă imaterială. Eu nu m-am gândit la asta, pe atunci nu eram un cititor chiar așa de asiduu al Noului Testament. Dar mi-a venit, așa, o intuiție. Momentul de grație vine din înalt. Din înaltul cerului în adâncul tău tainic.
Susțineți de ceva vreme, în România literară, poșta redacției, Corespondența literară. Primiți multe texte?
Foarte multe, cel puțin 30 pe lună, proză, poezie, eseuri. Există, la mine, cred, o simetrie a destinului. Eu am intrat la Steaua, corector, spre finele lui ’71. Ultimul sosit în redacție ce face? Se ocupă de bucătărie, spală vasele… Glumesc! Mi s-a încredințat Poșta redacției. L-am descoperit atunci pe Lucian Vasiliu, l-am sprijinit, cum am făcut-o și cu Aurel Pantea. Iată, două nume importante.
Și acum ați revenit în această postură uneori ingrată, alteori plăcută, consumatoare de timp.
Trebuie să fiu foarte atent cu textele primite. Eu recomand autorii, dar nu am calitatea să îi public în celelalte pagini ale revistei. Răspund de o singură pagină, pe care trebuie să o gospodăresc bine. Am descoperit-o cu bucurie pe Andreea Cărăușu, din Vaslui, de exemplu. Foarte interesantă, de o maturitate extraordinară, la 18-19 ani. Dar autorii interesanți apar rar, e foarte mult amatorism. Există două situații, sau trei. Una tipică: a scris în tinerețe, s-a lăsat, s-a întors după 30 de ani, dar e foarte greu să își regăsească ritmul, poezia se schimbă, lumea se schimbă, mentalități diferite, alte generații etc. Apoi, cei care vor neapărat să publice și vin cu rime comune, sunt conduși de rime. Și a treia categorie de debutanți, mai puțin numeroasă, mai discretă, care au deja o maturitate pe care nu știi cum și-au construit-o.
E dificil să spuneți nu celor nechemați?
Nu am ce face, pentru că trebuie exigență critică, altfel ne sufocăm.
[Fragment dintr-un dialog realizat în direct la Radio Cluj în 25 mai 2026]