Anchetă realizată de Bogdan Coșa și Vlad Moldovan
Scriitorii, poeții, ființe sensibile se întâmplă să cadă adesea în cele mai bizare frici. Multe dintre ele au de-a face cu opera la care aceștia neîntrerupt pun umărul. Revista Steaua și-a propus în ancheta ce urmează să scoată la lumină un astfel de bestiar. Care sunt oare temerile ce invadează actul recitirii propriilor cărți? Cum ne reîntâlnim cu creațiile noastre? Aflați în cele ce urmează răspunsurile oneste ale invitaților noștri. (V.M.)
Aurel CODOBAN
Teama mea ar fi aceea de a nu mă întelege. Chiar daca timpul trece, e esențial pentru mine să inteleg ceea ce am vrut să spun.
Andrei DOBOȘ
Tema şi teama. Încerc să fac o listă cu 10 temeri.
1.Teama că s-a perimat; 2. Teama că n-ai avut inteligenţa necesară să spui ce trebuia spus; 3. Teama că n-ai avut suficient curaj să spui ce trebuia spus; 4. Teama că nu era nevoie s-o spui; 5. Teama unui limbaj deconectat de la emoţie sau teama unei emoţii deconectate de la limbaj; 6. Alte temeri legate de diversele decalaje care pot să apară între emoţie şi imagine; 7. Teama unei rupturi prea mari între intimitate şi comunalitate; 8. Teama că ai minţit şi ai uitat şi teama că ai minţit şi nici măcar nu ţi-ai dat seama (în general teama de eşec în faţa propriilor standarde de onestitate poetică); 9. Teama că nu se găseşte îndeajuns de multă viaţă; 10. Teama de brutalitate sau revelaţia retrospectivă a lipsei de vigilenţă înaintea vicleniei necrotice a adversarului.
Simona POPESCU
Nu obişnuiesc să mă recitesc, doar aşa, pe sărite, ca să găsesc nişte poezii sau fragmente din Exuvii pentru nu ştiu ce lectură publică. De fiecare dată am sentimente amestecate legate de ceea ce am scris. Uneori, uimirea că, dînd de lucruri uitate, constat cît de puţin m-am schimbat, cît de puţin s-a schimbat felul meu de a gîndi, de a percepe lumea. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău. Apare des un fel de nemulţumire, legată de faptul că am oprit desfăşurarea lucrurilor care trebuiau continuate, doar pentru ca să apară cartea (şi la presiunea din exterior: dacă nu publici, cred oamenii că eşti terminat, că nu mai scrii!). Mă irită multele greşeli de literă (mai ales în numele unora, altora), neglijenţe specifice: n-am avut niciodată răbdare să fac o corectură riguroasă nici unui volum de-al meu. Îmi pare rău, cum îmi pare rău zilnic cînd trimit prin e-mail mesaje în care apare, cred că de fiecare dată, cel puţin o greşeală care le poate face caraghioase.
Acum aproape doi ani m-a rugat traducătorul Exuviilor în franceză, Sebastian Reichmann, să mă uit peste nişte capitole unde apăreau dificultăţi din cauza florei şi faunei (mai ales a florei) sau a unor cuvinte rare sau trimiteri culturale din care se ţesea textul. Am citit cîteva pagini, capitole chiar, cuvînt cu cuvînt, ca un traducător, cu dicţionarele pe lîngă mine (şi Internetul la dispoziţie, pentru imagini cu plante). Simţeam nevoia să adaug, nu să tai. Am şi făcut-o uneori, punînd un cuvînt, două (trei şi chiar patru!) în plus. Sebastian mi-a zis că nu se face, şi avea perfectă dreptate.
De vreo doi ani stau pe una din versiunile unei cărţi care mi-a luat mulţi ani şi mă tot învîrt în jurul cîte unei fraze ca un traducător. Fraza trebuie să rămînă cristalină, să se vadă prin ea pînă departe. Uneori mă gîndesc cît de mult se pierde, mai ales din poeziile scrise înainte de ’90, din cauza evaporării contextului.
Mai am o problemă cu Exuviile, care au ajuns, fragmentar, prin nişte manuale. Ştiu că e un text dificil pe alocuri, poate, pentru un cititor elev. Teama de care mă întrebaţi acum se leagă mai ales de înregistrările pe care le-am făcut pentru Lucrări în verde (la care e ataşat un CD) sau, recent, pentru Exuvii la Casa Radio. Din Lucrări… am ascultat un pic şi am închis repede. Din Exuvii, deşi am fost liniştită la înregistrare, am ascultat cinci minute şi am oprit. Se instalează un puternic sentiment de înstrăinare, care mă sperie. N-am o relaţie bună cu vocea mea. Nici cu imaginea mea. Sînt uneori invitată la radio şi la televiziune, mi se trimit link-urile. Nu le deschid!
Ar fi multe de spus despre relaţia autorului care sînt cu propriile texte, despre relaţia autorului cu el însuşi, dar deja am depăşit spaţiul alocat! Temă de… meditat pentru mai tîrziu.
Andrei DÓSA
Le recitesc uneori şi emoţiile sunt diverse, dar teama nu e printre ele. E un amestec de nostalgie şi curiozitate. Nostalgie pentru trăirile de atunci. Curiozitate faţă de capacităţile tehnice şi stilistice din trecut, unele nesatisfăcătoare, chiar stângace, altele surprinzătoare pentru mine, cel de acum.
Ana BLANDIANA
Nu mi-e teamă de recitire, ci de citire.
Imediat după ce public o carte pur și simplu nu am curajul să o citesc. Abia cu timpul mă obișnuiesc cu ea și cu litera ei tiparită.
Cât despre recitire,nu imi place să îmi recitesc cărțile decât după ce le-am uitat.
Si atunci mă mir că eu sunt cea care le-am scris.
Gabriela ADAMEȘTEANU
De ce mi-aș mai reciti cărțile?
Pentru mine, întrebarea trebuie pusă la timpul trecut.
Reciteam de atîtea ori în timp ce scriam, încât îmi știam cărțile pe dinafară,ceea ce nu mai este cazul azi, fiindcă nu mai am aceeași memorie de excepție.
Când le vedeam tipărite, le mai citeam odată și de obicei eram mulțumită: simptom de narcisism?
După 90, când mi s-a propus să-mi reeditez romanele, le-am recitit ca să pun la loc paginile cenzurate, dar și pentru că mi-a fost teamă că libertatea le-ar fi devalorizat. La Dimineață pierdută mi-a fost frică și să nu se fi perimat informația istorică. Am scăpat de grija asta, cărțile erau valabile, numai că acțiunea mi s-a părut uneori prea lentă. Am redus niște discuții de epocă, descrieri etc. la Dimineață pierdută. O tânără doctorandă m-a întrebat: „Ce-ai făcut? Ai scos din Dimineață pierdută o parte pe care o analizam în lucrarea mea. Din cauza asta trebuie să tai și eu”. „Nu tăia, i-am spus, o pun la loc la următoarea ediție.”
Când încercam să conving editorul de la Gallimard să publice traducerea, am scos niște paragrafe ca să o micșorez, fiindcă tot auzeam că este o carte prea mare. Pe urmă a mai tăiat și traducătorul niște pasaje care lui i s-au părut neinteresante; nu eram de părerea lui, dar, deși eram prieteni, nu l-am convins să le pună la loc.
Pe urmă am scris pe Dimineață pierdută ediție definitivă și am lăsat-o în pace.
A scăpat de mine și proza scurtă fiindcă n-avea lungimi și, până să mi se propună s-o reeditez, aruncasem manuscrisele inițiale, și n-am mai știut ce a tăiat cenzura ca să mai pun ceva la loc.
Cel mai rău a fost cu lunga nuvelă Întâlnirea. Am transformat-o în roman, de câteva ori, tot încercând să șterg efectele autocenzurii (tema emigrantului fusese dificil de tratat în comunism, dar eu eram obsedată de ea), dar și efectele unui experimentalism care mă contaminase, fără să știu cât îmi era de organic.
Am fost catalogată drept „autor maniac” și în toate interviurile pe care le dădeam, prima întrebare era: „De ce vă tot rescrieți cărțile, în loc să scrieți altele noi?”
Așa că între prima ediție a Provizoratului și cea de a doua, schimbările sunt foarte puține, iar la cea din Top 10+ n-am mai umblat deloc. Nici la continuarea de tiraj a Anilor Romantici, cu toate că aici, fiind vorba de memorii, aș fi putut măcar să-mi corectez, în câteva locuri, informația prin bunăvoința unor colegi cititori.
Dar n-am vrut să mai cad în ispita recitirii cărților.
Mihail VAKULOVSKI
– Dacă aș fi nevoit? Aoleu, înseamnă că mi se pregătesc operele complete. Unica mea teamă ar fi că cineva se cam grăbește, încă-s în floarea vîrstei creative, mai ales ca prozator (sau cel puțin așa cred).
În general, nu mă grăbesc să-mi editez manuscrisele, așa că toate cărțile publicate de mine au stat și la sertar, nu cred că mă voi rușina vreodată de vreo carte de-a mea (doar dacă, doamne fere, o să pățesc precum alți prieteni-scriitori, dar, vorba lui Baștovoi, ”nu cred că e cazul tău”.
Mihai DUȚESCU
Mai recitesc uneori fragmente din ce am publicat, mai mult din cărțile de poezie recitesc, dar doar fiindcă îmi amintesc te-miri-ce chestie, vreo formulare anume, vreun vers, și vreau să verific. Nu am avut mari spaime sau şocuri până acum, deși unele poezii poate că nu le-aș mai include într-o carte. Dar cred totuși că, dacă ar fi să fie vorba despre o mare teamă ca am publicat ceva inacceptabil, o mare tâmpenie, acolo ar fi de găsit – pentru ca în poezie e cumva mai grav dacă o dai în bară, se văd stridențele imediat.
Am în volumul de debut mai multe poezii „de căprioară în bătaia farurilor,” cum spunea cineva, poezii în care mă expun foarte mult, absolut delicioase în inocența lor. Unele sunt jucate special aşa pentru a ajuta proiectul cărții, dar sunt și altele care sunt aşa fiindcă aşa mi-au ieșit; aveam mai puțină minte atunci când le-am scris, dar mult timp liber și, mai ales, mult entuziasm (cumva prostesc). Însă una peste alta sunt texte frumoase așa cum sunt, vorbesc despre mine indirect, chiar dacă în aparență o fac direct, putând fi încadrate în ceea ce se cheamă de obicei „autobiografism”. Multe sunt însă ficțiuni, un fel de „ce-ar fi fost dacă…,” adică sunt niste povești realiste dar inventate, pornind de la un nucleu real. Poate doar cu astea să am ceva emoții când le recitesc, fiindcă mă gândesc că există oameni care, citindu-le, le asociază cu persoana mea reală și cu biografia mea reală – mici emoții, dar nu teamă. Asta ar fi legat de cartea mea de debut, și toată bucuria acelor ani triști.
În a doua carte, care e tot de poezii, departajarea între realitate și ficțiune e mai bine marcată, poetul face cu ochiul atunci când e cazul și clarifică lucrurile, și per total aceea e o carte atât de bună încât nu am absolut nicio teamă că ar fi ceva în neregulă cu ea. O singură scăpare există, am nişte sonete la un moment-dat și într-unul din ele e un vers care are o silabă în minus față de câte ar trebui să aibă. Cam atât, în rest e o carte impecabilă.
În fine, a treia carte, Uranus Park, e un roman realist despre contorsiunile unui tânăr arhitect bucureștean în plin boom imobiliar înainte de criza din 2008, cu bani, corupție, corporatişti și dramolete, și nu face decât să rafineze procedeele biografiei ficționale începute în cărțile de poezie de până atunci. Reia anumite teme sau personaje din ele. Fiindcă eu sunt arhitect în viața de zi cu zi și romanul e despre lucruri la care mă pricep destul de bine, fiindcă asta fac, riscul ca cineva care citește Uranus Park să creadă ca Mihai Duțescu e un arhitect semi-isteric, obsedat de parvenire cu orice preț, este așadar maxim. Nu am însa nicio teamă când recitesc fragmente din romanul ăsta (rar mi se întâmplă, de ce-aș face-o?). A fost un risc pe care mi l-am asumat de la bun început; mă gândesc ca dacă cei care nu mă cunosc personal și-mi citesc romanul își închipuie că sunt semi-isteric și obsedat de parvenire cu orice preț, e perfect – înseamnă că l-am scris bine.
.
Simona SORA
Nimic nu m-ar putea face să-mi recitesc cărțile publicate.
Radu NICIPORUC
Dragă Bogdan,
chiar dacă ancheta voastră mă găsește în postura unui debutant favorizat de soartă – Pascal desenează corăbii a avut parte, până acum, de cronici de întâmpinare bune și foarte bune, pe lângă un supliment de tiraj și acesta epuizat – îmi pot proiecta o posibilă viitoare lectură generatoare de spaime. De spaimă, de fapt, căci bănuiesc că ar fi vorba doar de una singură: să descopăr că după ce am ezitat și exersat îndelung formula prozelor respective, aceasta să aparțină, de fapt, unui palier stilistic depășit, cum de altminteri încep să presimt, comparându-le cu textele la care lucrez în prezent.
Pot fi, așadar, bucuros, că nu am scris mai multe cărți, spaimele într-o asemenea situație ar fi fost cu siguranță mai multe și mai profunde.
Robert ȘERBAN
Cărțile mele sunt scrise de un altul, care îmi poartă numele, identitatea și chiar genele. Îmi seamănă foarte, dar nu sunt eu. Țin la el, dar am și un soi de reticiență în privința lui. Iar când citesc ceea ce a scris cândva, o fac distant și, cum se zice, rece. Uneori, nu chiar tot timpul… Nu știu dacă mă încearcă vreo teamă la (re)lectură, dar mă întreb și eu, ca tot omul lucid, dacă nu cumva vreun text sau altul, vreo carte sau alta nu se învechesc. Dacă mai au prospețime. Dacă mai au viață în ele. Dacă nu cumva au murit. Mai toate textele, ca și oamenii, se schimbă, îmbătrânesc și mor, la un moment dat. Unele mai repede, altele – mai târziu. Și mai sunt și dintr-o a treia categorie, cele care trec prin timp fără să pățească mai nimic. Dar nu lor le ducem grija, mai ales că nu sunt ale noastre…
Elena VLĂDĂREANU
Dificilă întrebare care vine într-o perioadă, pentru mine, teribilă. Nu am nici un chef să-mi citesc textele vechi, din nenumărate motive. În primul rând, pentru că mi se par naşpa, eu, asta de-acum, nu le-aş mai scrie sau nu aşa. În al doilea rând, pentru că nu pot schimba nimic. În al treilea rând, pentru că nu am mai scris un cuvânt de secole şi atunci când încerc s-o fac nu sunt în stare de nimic şi mă gândesc că s-a cam terminat cu joaca asta de-a scrisul. Deci nu o să mai am şansa de a scrie ceva mai bun decât am scris deja, ceea ce mă umple de amărăciune. Sunt obosită praf, alerg toată ziua după fundul fiică-mii care, la 10 luni, răstoarnă casa, îmi doresc tare mult să scriu şi e imposibil s-o fac, iar voi mă întrebaţi dacă am chef să-mi (re)citesc cărţile vechi. Nu, sigur că nu am!
Olga ȘTEFAN
Din fericire, singurul exemplar care îmi rămăsese din cartea scoasă la Vinea la mijlocul anilor 2000 e pierdut, aşa că nu sunt tentată să o recitesc. Am făcut-o o singură dată, acum câţiva ani, şi m-am enervat. Aş fi tăiat jumătate din versuri. Aş fi mascarat-o. Cineva mi-a cerut să i-o împrumut de curând şi, întrucât n-o voia din moft, ci dintr-o datorie faţă de cronica pe care o scria cărţii actuale, am făcut efortul s-o recuperez dintr-un folder parolat numit „vechituri” şi i-am trimis pdf-ul fără să o răsfoiesc. Ba nu, mint. Am citit cuprinsul. Uitasem că am scris vreodată un poem lung şi complicat numit „Corpul” :).
Mai tare decât de rateurile din cartea aia mă tem însă de reuşite. E greu să accepţi că versiunea ta mai tânără ştia mai multe şi vedea mai bine decât o faci tu. La fel cum, după ce devine o rutină să te alinţi cu „Doamne,ce-dezastruos-arătam-acum-x-ani”, e greu să accepţi că începi să fii mai chipeş în pozele de la 23-24 decât în pozele de după 25. Că, altfel spus, de la un punct încolo, nu mai evoluezi. Şi chiar mai tare decât de reuşite şi de rateuri, mă tem de ceea ce putea fi cartea aia dacă o citea mai multă lume, dacă era a altcuiva (fiindcă eu am o karmă de marginal şi nu ştiam asta la 18 ani, dar ştiu acum), dacă ţinea de alt context. Ţin minte că am scris-o cu pasiune şi că am gândit-o cu o logică a ei care mi se părea atunci strălucită. Am călătorit pe noapte spre un Bucureşti îngheţat, de final de noiembrie, ca s-o lansez. Am crezut, cumva stupid, în destinul ei. Dar a fost primită cu ostilitate. Nu mi-a adus mai nimic bun.
Între cărţile mele sunt distanţe mari în timp. Dacă te uiţi la anii scrişi pe copertă, vezi că e exact un deceniu între „Toate ceasurile”, pe care am scris-o la 17-18 ani, şi „Saturn, zeul”, de la 27. Pe cea din urmă aproape că n-am vrut s-o scriu. A fost mai tare ea şi a învins. „Cărţile” din copilărie sunt şi mai îndepărtate. Culmea, de acelea mă apropiu fără reţinere acum. Frica a fost înlocuită de nostalgie. Mai găsesc prin ele o fază „drăguţă”, de copil deştept, şi o postez pe facebook. Regret că am ascultat de oamenii care mă speriau cu bau-baul opiniei publice („vrei să zică lumea că eşti grafomană?”, m-a întrebat un poet pe clubliterar) şi am renegat plachetele de la 10-13 ani. „Fac parte din povestea ta”, mi-a spus un prieten din liceu şi are toată dreptatea. O să le recitesc cap-coadă într-o zi, fără să mă jenez de naivităţi şi fără să mă supere sclipirile pe care, probabil, nu le-am confirmat. Ele aparţin, totuşi, cuiva mai bun decât mine.
Adriana BABEȚI
Presimt că ceea ce o să răspund mă poate face de-a dreptul nesuferită din cauza orgoliului şi a unei prea mari siguranţe de sine. Dar cine mă cunoaşte cu adevărat ştie părea bine că nu sunt aşa. Ci, dimpotrivă. Înainte de a-mi da la tipar o carte, o citesc şi o recitesc până la epuizare, din singura grijă să nu se strecoare cumva vreo greşeală mare. Altele, mai mici, probabil că mai scapă. Aşa că, dacă ar fi să le recitesc (şi, din diverse motive, chiar ajung să recitesc anumite capitole din cărţile pe care le-am scris), nu m-ar îngrozi niciuna sub aspectul erorilor vizibile. Dacă e vorba, însă, de concepţie, de calitatea de ansamblu, de documentare, îmi zic şi eu ca nea Pişcoci din filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?: atât am putut, atât am făcut. Şi deci n-are de ce să îmi fie teamă, pentru că sunt lucidă şi ştiu cât m-au dus puterile. Şi, deci, la ce să mă aştept.
Ion BUZU
M-aș teme să găsesc texte pe care aș vrea să le rescriu și chiar să mă apuc să fac asta. Urăsc rescrierea textelor deja publicate. Chiar și ca proiect nu mi se pare interesant. E în trecut, e consumat, forma în care ai ales să apară textul avea sens pentru tine la acea vreme. Treci la următorul lucru; următorul trip sau experiență. Or dacă rămîi blocat și atașat de anumite texte, ești terminat. Cînd îți pui credința în cărți sau texte mai degrabă decît în scriitură, în următoarea frază, atunci mai bine ar fi să renunți. Și mă tem să fiu prins în acest gen de proiect revizionist (de exemplu să fac o selecție din Konfidor și să rescriu acele poezii sub formă de povestiri scurte).
Nu mi-ar fi frică de gafele din volumul meu, de erorile tehnice și multele versuri care ar fi putut să lipsească – aveam ceva din senzația asta cînd am scos volumul, deși nu știam care anume versuri/texte ar trebui să le scot și am lăsat așa pentru că făceau parte din stilul și limbajul pe care doream să-l expun; și Carver spunea asta, să lucrezi cu erorile tale pînă cînd par intenționate, și așa am făcut.
Presupun că în legătură cu aceasta, m-ar criza dacă peste mulți ani mi-aș reciti volumul și nu aș înțelege nimic din el, să mormăi întruna „asta-i poezie?”, atît de mare să fie distanța între mine cel de atunci și cel care a scris Konfidor. Nu îmi plac transformările radicale de viziune. Prefer să mențin ce am mai bun din nervul, viziunea, stilul și frazarea din volumele anterioare, cu care aș putea ulterior lucra, experimenta; pe care le-aș duce cît de departe pot, sau dimpotrivă, play it safe, cumulativ. Totuși, raionul nasol în care chiar nu vreau să ajung este să sufăr o experiență super-revelatorie și sucită gen Ianuș sau Baștovoi care să mă facă să-mi reneg cartea, tot făcînd „nțnțnțnțnt, mare tîmpeală, mare țicneală!”.
Acuma, dacă m-aș proiecta în viitor și aș mai scoate încă vreo două cărți: la un moment dat pun mîna pe cartea de debut și descopăr fie că nu mai pot scrie deloc în felul acesta, fie că nu pot scrie decît în felul acesta. De parcă m-aș trezi cu o bere înăcrită pe care o beau și de acum încolo toate berile au gustul acesta, că de fapt așa gust are toată berea și dintotdeauna a fost așa.
Veronica D. NICULESCU
Nu mi-e frică de baubaul recitirii. Recititul e cel mai bun prieten al scrisului. Dacă atunci când traduc o carte o citesc de cel puțin trei ori la traducere și încă o dată la redactare – dar sunt și cărți citite de opt ori la rând –, la scris pierd șirul, recitesc de mult mai multe ori. Scrisul e circular, e rescris după scris și iar rescris după scris, urmat întotdeauna de recitit la rece, după ce cartea se așază o vreme, astfel că ajungi să știi pe de rost cele mai muzicale pasaje, să îți sară în ochi și cratima ștearsă sau pusă de un redactor conștiincios care vine, totuși, din altă poveste. Apoi, după ce cartea e tipărită, trăiesc în ea încă o vreme. Chiar dacă aș fi pornit deja pe alt drum, mă pomenesc că o iau din nou înapoi, în aceeași poveste, răsfoiesc, recitesc – iar toate astea fac parte dintr-un necesar ritual de desprindere. Se spune că blochează scrisul cărțile nepublicate. Într-o oarecare măsură, da, însă numai o vreme. Apoi poți lăsa praful să se așeze liniștit pe ele. Nu contează prea mult ce ții în sertare. Însă ceea ce-am observat că e foarte important, la mine, este acest recitit al cărții tipărite. Face parte din ciclul de viață al cărții.
Sigur, probabil că întrebarea se referă la cărțile vechi, să zicem la un volum de debut, recitit zece ani mai târziu. Mă uit uneori, nevoită să aleg un text, un fragment. Nu am mari surprize. Știu ce-i acolo. În felul în care atunci când mă privesc în oglindă, mă sperii, dar știu c-o să mă sperii. Mă văd schimbată, obosită, dar știu că așa trebuie să fiu, și fără să ridic ochii din podea sau din chiuvetă. La fel, textul vechi are hibele lui, stângăciile lui de demult, pe care i le cunosc, însă mai este acolo ceva la care țin foarte mult – prospețime, un soi de naivitate, distanță de tot ceea ce înseamnă „lume literară”, o libertate la care visez de fiecare dată când mă gândesc să încep să scriu iarăși o carte. Acolo, la începuturi îmi doresc să ajung.
Pe de altă parte, am debutat târziu, și nu doar că textele scrise până atunci s-au pierdut, dar mai am în sertar două romane pe care, slavă Domnului, nu le-am publicat. Acest prim roman publicat anul ăsta este, așadar, al treilea scris. Pe acelea, nepublicatele, nu le mai recitesc. Din fericire, nu sunt nevoită s-o fac.
Dacă îmi este îngăduit să depășesc și numărul de semne, și tema, aș adăuga un fragment dintr-o scrisoare a lui Nabokov: „Mi-a fulgerat prin minte o nouă teorie a creaţiei literare, pe care i-am dezvoltat-o imediat (într-un fel, mă gândisem deja la asta: nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-odată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărţii (pagini, rânduri şi aşa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat).”
Nu mi-e frică de baubaul recitirii, ca să închei, mai frică mi-e de cei care scriu despre cărți fără să fi simțit nevoia să o ia de la capăt și astfel să priceapă întregul.
Radu ANDRIESCU
În 2010 am avut prima tentativă de antologie. Și singura, până acum. Volumul Metalurgic, publicat atunci, avea 50 de pagini de poezie mai veche și 50 de pagini de poezie nouă. Textele erau amestecate, încercam să găsesc un ritm propriu acelui volum. Povestesc întâmplarea într-un text care însoțește cartea pe care am publicat-o în prima parte a anului la Casa de editură Max Blecher, Când nu mai e aer: „Proiectul pornise la o lansare, în fosta clădire a Poștei, închiriată de UAIC. Un tânăr a venit la mine cu o mapă uriașă. Mi-a aratăt fotografiile din portofoliu și m-a întrebat dacă nu vreau să facem o carte împreună. Fotografiile erau bune. Avea nevoie de un proiect pentru lucrarea de licență, la Universitatea de Arte. Am zis că da. Doar că, dacă tot facem o carte, să fie ceva serios, cu ISBN și texte noi. Panțir a acceptat bucuros. Tot el a gândit punerea în pagină. A ieșit o carte foarte frumoasă, dar care m-a lăsat cu un gust destul de încâlcit, chinezesc, dulce-acrișor.”
Gustul amestecat venea din faptul că textele noi nu avuseseră timp să se adune într-o carte adevărată, cu cap și coadă. În plus, intercalate între cele vechi („standarde”, poezii pe care aș avea oricând încredere să le citesc la vreo lectură), păreau să se piardă și să fie oarecum strivite. Unele erau „întâlniri imaginare”, dar în acel punct nu scrisesem decât câteva. Ulterior, am renunțat cu totul la proiect.
Oricum, nu a fost dificil să adun 50 de pagini de poezie bună, din cele șase cărți pe care le publicasem. Problema apare atunci când antologia are trei sau patru sute de pagini. De fapt, sunt două situații diferite, iar gradul de dificultate este și el altul: poți hotărî – sau poate să ți se propună – să aduni într-o singură carte toată poezia scrisă în vreo douăzeci de ani. Un exemplu care îmi este la îndemână – și drag – e antologia lui O. Nimigean, Nu-ți garantează nimeni nimic (Max Blecher, 2014). Avantajul unui asemenea proiect e că poți vedea întreaga operă a unui poet, până la un anumit moment în timp. Cum cărțile de poezie apar de multe ori în tiraje modeste, asemenea reluări îl pot împrieteni pe autor cu o nouă generație de cititori și de scriitori. Nu e puțin lucru. Dezavantajul, totuși, e înghesuiala textelor pe pagină. Tind să fiu din ce în ce mi convins că un text poetic are nevoie de un spațiu vital ca să respire cum trebuie. În plus, poemele cu vers scurt ar merge centrate cât mai bine pe pagină, ceea ce e, practic, imposibil, când pe acceași pagină se întâlnesc, să zicem, un poem în proză și altul din versuri de doar câteva silabe. Pentru cealaltă soluție, exemplul meu aici ar fi volumul editat de Al. Cistelecan – Mircea Ivănescu, Versuri (Humanitas, 2014). Am cumpărat de curând cartea, pentru că eram prea puțin familiarizat cu poezia lui Mircea Ivănescu. Tatăl meu, Alexandru Andriescu, fiind critic literar, avea o mulțime de cărți de poezie prin casă, multe dintre ele trimise de autori. Așa s-a întâmplat să citesc de la Dinescu, Dimov și Brumaru până la poeții anilor optzeci. Mircea Ivănescu lipsea, însă, din casă. Volumul de la Humanitas mi-a permis să-l degust, anul ăsta. Cine știe, dacă i-aș fi avut poezia pe-aproape, n-ar fi fost mare minune să devin ivănescian. Poate e mai bine că-l citesc doar acum.
Revenind însă la diferența dintre cele două antologii: pe de o parte, aici e vorba despre o selecție, deci nu poți avea o privire de ansamblu. Pe de altă parte, tocmai faptul că e o selecție foarte unitară stilistic îți poate permite să înțelegi și să apreciezi poezia lui Ivănescu. Mai e, din nou, și problema spațiului de care are nevoie un text, pentru a respira. Iar în această antologie, textele au spațiul necesar.
O altă dificultate, când îți recitești textele după o vreme, la o cu totul altă vârstă, vine din faptul că ai ajuns, poate, ceva mai conservator. Se întâmplă. Văd poeți de aproximativ aceeași vârstă cu mine care au ajuns la un creștinism fervent, după juneți pline de spumă belicoasă și rebeliune împotriva autorității. Asta, tematic. Stilistic, se poate întâmpla același lucru. E și cazul meu. Tind să privesc cu scepticism acum forme mai puțin populare, cum ar fi poemul în proză. Poezia este un gen de nișă, iar nișa intră la apă, de la an la an. La nivelul receptării, pentru că de scris încă se scrie, cu entuziasm și talent. Poemul în proză este doar un buzunăraș al acelei nișe. Un por ceva mai mare. Cum poezia e o formă de comunicare, atunci când îți izolezi discursul într-un subgen aproape invizibil, îl condamni practic la carceră solitară. Poate exagerez, dar așa gândesc acum, recitind cărțile scrise cu 10-15 ani în urmă. Eram mult mai curajos stilistic, în junețe – în fond, am debutat într-un amărât de volum colectiv, cum era la modă în ultimii ani înainte de 89, cu un poem în proză de vreo 32 de pagini! (secționat ca o râmă în 11 bucăți dotate cu titluri, la rugămintea lectorului de carte).
La lansarea Punților Stalinskaya la Romexpo, în 2004, persoana care a prezentat cartea a vorbit cu mult entuziasm despre câteva texte foarte scurte, din volum. Dar acolo sunt și multe poeme ample, de care, ce să zic, eram destul de mândru. Unele erau poeme în proză. Nu mi-am pus problema atunci, dar mi-am dat seama, între timp, că atenția cititorului de poezie are anumite limite și e posibil ca paginile cu text compact să fie pur și simplu sărite. După 12 ani, obișnuințele de lectură s-au modificat mai mult. Textul scurt, de tip tweet, aproape că a devenit un standard. Sigur, exagerez iar, dar lucrurile s-au schimbat. Și atunci ce se poate întâmpla, acum, la lectura unei antologii în care pagini cu texte scurte sunt urmate de altele, compacte? De aici decurge un șir de întrebări care vin să te chinuie, în cazul în care te-ai decis să-ți strângi cărțile într-o antologie. Am devenit prea conservator? Mai înțelept? Mai atent? Mai temător? Îmi castrez cărțile? Era bun maximalismul din junețe? Plăcerea poemului în proză? Aș rescrie altfel, azi, o serie de poeme în proză cum era Mururoa? Care, totuși, și-a găsit locul într-o revistă americană de poezie în proză, Quarter AfterEight. A journal of Prose and Commentary? La drept vorbind, probabil că nu.
Cu doi ani în urmă, am încercat un experiment. La lectura mea de la FILIT am citit un fragment din „Întinderi”, poemul în proză din volumul colectiv pe care-l pomeneam mai sus (Solstiții, Junimea, 1985). (Căutând un exemplar din carte prin dulap, am dat peste cel pe care-l pregătisem, în 1987, pentru Dan Laurențiu. Dan Laurențiu m-a debutat, de altfel, prin 77 sau 78, dacă țin bine minte, în Luceafărul. În dedicația cărții pe care n-am mai ajuns să i-o dau, nici până în 98, văd că îi declaram „o dragoste aproape filială”. Ca orice bun fiu, am lăsat să se strângă anii aiurea, fără să mai iau legătura cu el. E și aici una din dificultățile compilării unei antologii: dai peste amintiri vechi și încep regretele și sentimentele de culpă ireparabilă. Se întâmplă.) Aș păstra probabil acel fragment în antologie, dar aș renunța la restul, cam trei sferturi din text. Cum nu e prea amuzant să tai și să tot tai din cărțile vechi, am lăsat baltă antologia, săptămâna trecută și am revenit la cărticica pe care o scriu. E mai puțin deprimant.
Marta PETREU
Ce întrebare! Mi-am recitit repetat cărțile, pentru fiecare reeditare pe care am făcut-o, căci fiecare volum a fost măcar revizuit, dacă nu – cum s-a întîmplat cel mai adesea – adăugit. Și mi-am recitit textele, adică studiile, pentru alcătuirea volumelor de eseuri sau de studii noi. Teamă? da, există teama de a nu fi greșit. Mi s-a întîmplat să îmi găsesc erori de detaliu, pentru că între momentul scrierii unui text și acela al revizuirii și adăugirii a trecut timp, au apărut documente noi, care aduc detalii noi, precizări noi. Or, la noi nu se practică o critică de idei (situația ideală ar fi o discuție), ci o meschină critică filologică sau, și mai bine, o păruială în care amatorii se dau mai mari ca specialiștii. Mi s-a întîmplat însă adesea ca teama să mi se transforme în mulțumire: să fiu pur și simplu mulțumită pentru cît de bine am lucrat, deoarece, chiar dacă atunci cînd mi-am scris textul unele documente nu erau încă publicate, eu totuși am raționat corect. La fel, mi s-a întîmplat să fiu foarte mulțumită de scriitură, la începutul carierei mele de eseistă și de cercetătoare scriam mai frumos ca acum. Acum mă preocupă mai ales exactitatea formulării. În ce privește poezia și proza pe care le-am scris și publicat pînă acum, nu mă tem de recitire, nu simt nevoia să schimb nici un rînd, știu că ele îmi dau măsura de creator. Sînt cît ele. Nu pot decît să îmi doresc cititori pe măsura cărților mele.
La recitire, cele mai vesele sînt momentele cînd găsesc erorile de literă dar cu sens, ce țin de corectura elementară. De pildă, în cartea mea despre sofisme, „pariul lui Pascal” a apărut (nu știu datorită cărui diavol mic și mai ales al cui diavoluț, al meu sau al corectorului de la editură) drept „Parisul lui Pascal”. La asemenea feste, rîd, recunoscînd hazardului dreptul de-a se amesteca în textele mele pentru a le condimenta cu o fărîmă de grotesc.
Mariana CODRUȚ
Am un sentiment special pentru primul meu roman, Casa cu storuri galbene, fiindcă prinde cîteva felii autobiografice, cu deosebire din perioada liceului. Şi fiindcă a avut un destin chinuit: scris între 1986-1988, cu alt titlu, a fost eliminat de 2 ori de Consiliul culturii şi educaţiei socialiste din planurile editurii Albatros. Redactorul lui, dna Domniţa Ştefănescu, plecînd de acolo după revoluţie, l-am retras, odată cu sfatul dnei Georgeta Dimisianu să nu mai scriu proză, că e păcat de numele meu de poetă. Apoi a fost citit cu creionul în mînă de dna Magda Bedrosian şi de regretatul Valeriu Cristea (cel din urmă i-a făcut şi un referat generos, în care, printre altele, îl numeşte roman de sertar), însă n-a văzut tiparul nici la Cartea românească, pentru că depusesem şi o carte de poezii, apărută în 1994. Cum la CR începuseră problemele financiare, l-am retras şi de aici; a mai stat un timp degeaba în sertarele unei edituri ieşene, pînă ce, revăzut, l-am dus lui Silviu Lupescu care a deschis colecţia „Ego proză” a Poliromului cu el în 1997. A avut cronici bune, a primit şi nişte premii, totuşi, iată, nici după 20 de ani nu a mai fost reeditat. Dar, dacă s-ar pune serios problema reeditării, mi-ar fi teamă să-l recitesc, tocmai din motivele înşirate mai sus. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că au trecut aproape 30 de ani de cînd l-am scris, interval în care am acumulat multă experienţă de lectură şi de practică a scrisului. Colac peste pupăză, mi-am amintit destule alte detalii din perioada liceului sau a navetei ce ar fi putut fi exploatate…