Greu de descris sentimentul pe care-l încearcă privitorul în fața succesiunii de lucrări din expoziția Cristinei Ciobanu de la galeria Alfa din Bacău. În ceea ce mă privește, până la un punct, acesta este asemănător celui resimțit, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, la deschiderea expoziției sale de la prestigioasa galerie Kunstreich din Berna: culoare versus nonfigurativ, geneză, fierbere, naștere versus configurare ori întrupare. Titlul generic, Qualia, pare a spune multe despre îndrăznelile/îndoielile de azi ale artistei.
Qualia, adică proprietate, calitate, reprezentare a unui obiect, trecere a acestuia prin filtrul conștiinței și transformarea, metamorfozarea lui în fenomen cu proprietăți și semnificații distincte. Distincte și, esențialmente, irepetabile. Altfel spus, exerciții de imaginație, dar și exerciții de clarificare, de identificare a ceea ce este dincolo de vizibil, de concretul pe care îl descoperă, îl „numește” și, apoi, îl asumă artista. Percepția subiectivă e întotdeauna hotărâtoare: ea e cea care evită capcanele, propune sau sugerează înțelesurile. Câteva culori sunt cvasiomniprezente: negrul și auriul (uneori albastrul) însoțite de complementarele lor, mai mult sau mai puțin rezolute. În ciuda aparențelor, nimic nu e static întrucât mișcarea e interioară, moleculele și forțele care le agregă sunt ascunse ochiului, dar își fac simțită prezența prin mijlocirea imaginației privitorului. Contemplându-le, detașat ori nedesprins de context, mi-a venit în minte câtă dreptate avea Schrödinger atunci când spunea că, în ultimă analiză, culoarea nu e imagine, ci proprietatea de a vedea un obiect, un fenomen etc. prin prisma propriei experiențe. E vorba de o permanentă schimbare de perspectivă, în sensul unei partajări a percepției care te îndeamnă/obligă să faci o alegere între ceea ce vezi, ceea ce reprezintă cu adevărat și, îndeosebi, ceea ce, de fapt, a vrut să transmită artistul.
Finețea liniei, ritmurile ei imprevizibile, complementaritatea lor plină de echivoc alcătuiesc adevărate „gheme” în care convulsiile materiei, stările ei intermediare sunt aceleași de la începuturi. E o geneză ce se petrece sub ochii privitorului, dar care nu face din acesta un participant, ci un martor ale cărui sensibilitate și implicare afectivă premerg dezlegarea înțelesului ori acceptarea necondiționată a rezultatului. E și „motivul” pentru care starea de agregare care domină întregul e de neliniște, de nesiguranță, de perpetuă realcătuire, cea în care sunetele nu concurează nici calmul contemplației, nici vârtejul alcătuirii picturale. Zgomotul devine undă, unda devine sunet, sunetul ecou, iar ecoul eufonie.
Când intervine „figurativul”, acesta e mereu imperfect, curgător ori pe cale de transformare. Întruparea propriu-zisă, finalitatea, obiectivarea sunt fie absente, fie incerte, sugerate prin linii subțiri, ele însele prefigurări ale unor frontiere în continuă realcătuire. Omniprezent e cercul (Soarele, Pământul, Luna), singur sau însoțit de „corpuri” cu forme, dimensiuni și culori diferite, dar cu sugestia unei „înrudiri” originare imprescriptibile. O consangvinitate între hotarele căreia fizicul nu concurează metafizicul, ci îl însoțește, îmbogățindu-l ori accentundu-i specificitatea. În spatele lui se simte suflul generator care face din amorf „ființă”: volumele prind contururi mai ferme, sugerează sau de-a dreptul desemnează obiecte recognoscibile: cartea, o perdea, un cap de pisică etc.
În panourile următoare, geneza continuă, „mișcarea” se accelerează, germenii „ard”: o lampă își ia lumina de la un corp ceresc, flăcările învălmășesc, amestecă ori ordonează preajma, un inel are conturul frânt, într-o cupă/pahar plutesc obiecte stranii ori germenii unor ființe viitoare, un triunghi prefigurează conturul literei A, iar un copac are ramurile, coroana și trunchiul asemenea unui triunghi cu vârful în jos etc. În tablourile care încheie periplul prin această „ceartă a unor universalii” cu izvorul în propriile simțuri, „corporalitatea” dă semne de autoidentificare, pupa devine fluture, efortul de desprindere din magma materiei își arată roadele, geometria ia locul haosului, timpul însuși devine măsurabil, un ceas (de buzunar!) pare a socoti atât orele, cât și erele. Doar că „experiența” e irepetabilă, mecanismele prin care s-au înfăptuit nu se pot reface identic întrucât fluxul care le însoțește și le pune în relație e mai degrabă o energie muzicală decât una vizuală. Altfel spus: un loc Unde pretutindeni e Niciunde.
Nu e nicio îndoială, Qualia Cristinei Ciobanu confirmă, cu asupra de măsură, un itinerar artistic ireproșabil și o vocație puțin comună în plastica românească de azi.