Bulversarea climatică ce o trăim în ultimele decenii devine cu siguranță un destabilizant refren al partiturii cotidiene. La știri, de-a lungul scrolării permanente, se perindă victimele umane și non-umane din incendii nemiloase, din valuri de căldură sau inundații neașteptate. Ceea ce părea un pericol îndepărtat se anunță și face semne chiar de după colț, în imediata proximitate. Toate indiciile conduc spre ubicuul nou actor/ șoc ce se instalează pe scena istoriei – Noul Regim Climatic cu ale sale răvășiri și convulsii ce nu cruță nici un cotlon. Chiar această instanță a fost tematizată fulminant și sintetizant într-o carte a filosofului, sociolog al științei, Bruno Latour (1947-2022) – apărută în 2017 și tradusă de Bogdan Ghiu sub titlul Unde să aterizăm? Cum să ne orientăm în politică, Contrasens, 2024: „Noul Regim Climatic mătură de mult toate frontierele și ne expune tuturor vânturilor, fără ca noi să putem construi ziduri împotriva acestor invadatori.”(p. 16)
Această carte, dintre ultimele antume ale filosofului de la SciencesPo, reușește să reînnoade și să prelucreze compact o serie din traseele filosofico-eco-politice explorate în opere anterioare ca Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică (trad. Bogdan Ghiu, Tact, 2015)sau Politicile naturii. Cum să introducem științele în democrație (trad Bogdan Ghiu, Tact, 2020). Contestarea separației iluzorii dintre natură și societate se împletește aici cu o reflecție acută asupra științei, deplasând accentul spre o filosofie politică reconfigurată antropocenului. Însă acest eseu de puțin peste o sută de pagini devine concomitent un diagnostic al confuziei și stringențelor geo-politice actuale cât și „o epocală schiță de cosmologie politică” căci paginile se perindă într-o constantă resemnificare a reperelor și vocabularului politic. Vocea îmbibată de atitudini presante și judecăți tăioase ne convinge de necesitatea unei reconfigurări atât a hărții cât și a busolei cu care învățăm să navigăm apele tumultoase ale acțiunii politico-sociale în vremuri incendiare.
Întrebări precum Cum să trăim împreună?; Cum să organizăm o viață colectivă? Cu cine suntem gata să coabităm? dar și altele se desprind din când în când din firul argumentului redistribuției eco-politice. Ele vin să transpună o panică difuză dar și încărcături chestionante ce țin de fenomenul unitar înfiripat în povestea ultimilor 40 de ani de accelerare neoliberală: „Ea este marcată, în primul rând, de ceea ce numim «dereglementare», și care îi va da cuvântului «globalizare» (globalisation) un sens din ce în ce peiorativ, dar este, de asemenea, în toate țările în același timp, începutul unei explozii din ce în ce mai vertiginoasea inegalităților; în sfârșit lucru mai puțin subliniat, în acest moment debutează întreprinderea sistematică de negare a existenței mutației climatice.”
Iar de toate este vinovat în parte semnficativă cine altul decât Trump și trumpismul MAGA. În fapt alegerea lui Trump din 2016 cât și retragerea SUA din acordul de la Paris în 2017 sunt evenimentele focale față de care B.L. reacționează în acest text și care au jucat un rol în geneza lui. Cuvinte tăioase dar drepte nu contenesc să se ridice în fața aberațiilor reacționare de care noii actori conservatori dau dovadă: „Este, de altfel, absolut remarcabil că această invenție vine de la un dezvoltator în permanență îndatorat, fugind din faliment în faliment și care a devenit celebru pentru reality TV, această formă de irealism și de escapism.” (p.42).
Casa nu mai este comună, migrația se generalizează, oamenii se constată abandonați, părăsiți de propria țară și de elitele obnubilante: „Dacă ipoteza este corectă, toate acestea fac parte din același fenomen: elitele au fost atât de convinse că nu va exista o viață viitoare pentru toată lumea, încât au decis să se debaraseze cât mai rapid cu putință de toate poverile solidarității – aceasta este dereglementarea; că era necesar să se construiască un fel de fortăreață de aur pentru cei câțiva la sută care aveau să poată scăpa cu bine – aceasta este explozia inegalităților; și că, pentru a ascunde egoismul cras al unei astfel de fugi în afara lumii comune (hors du monde commun), era absolut necesar să se respingă amenințarea aflată la originea acestei evadări nebunești – ar aceasta este negarea mutației climatice.” (p.24)
Pământul se cutremură sub picioarele noastre, solul se de-materializează, locuirile se deplasează – pare să transmită Latour vis a vis de semnele reacției celui de-al treilea atractor nascent pe scena politică – Terestrul. Odată cu moartea utopiilor Globalului și Localului dar și a idealului hipercapitalismului acceleraționist (Hors-Sol) rămâne să descoperim virtuțile de dependență și reciprocitate ale straniului atractor terestru. Ingeniozitatea acestei cărți vine și dintr-o atentă construcție a unei rețele de concepte și noțiuni alternative ce trebuie să înlocuiască finalmente modul perimat al instanțierii politice moderne. Latour preferă să vorbescă despre sol, despre terestru, despre pământeni, despre acționanți, despre animate și despre agenți lovelockieni; în cursul a 20 de capitole ne deplasează spre recunoașterea înlănțuirilor reciproce, a suprapunerilor de agentivități, a redistribuirii acțiunilor.
Este cu siguranță un mod nascent și interdisciplinar de a gândi ecologicul ce conține un nou libido sciendi orientat către științele ce aparțin Zonei Critice adică peliculei de viață și ființe ce în doi kilometri înfășoară suprafața planetei noastre. Unul dintre inițiatorii ecologiilor de rețea care a ținut seama de co-inerența terestră este binețeles biochimistul savant James Lovelock, cu a sa Ipoteză Gaia, pe care și Latour îl menționează la momentul potrivit: „Pentru adepții științelor naturii-univers, neînțelegerea a fost foarte mare în fața argumentului unor bio-chimiști precum Lovelock, potrivit căruia, pe Pământ, ființele vii (les vivants) ar trebui privite ca toți atâția agenți care participă pe deplin la procesele de generare a condițiilor chimice și chiar, în parte, geologice ale planetei. Simplificarea introdusă de Lovelock în înțelegerea fenomenelor terestre nu constă nicidecum în a fi adăugat «viață» Pământului sau în a fi făcut din acesta un «organism viu», ci, dimpotrivă, în a fi încetat să mai nege că ființele vii sunt niște participanți activi la toate fenomenele bio- și geo-chimice. Argumentul său reducționsit este exact opusul unui vitalism. Ceea ce refuză el este să dezanimeze planeta eliminând majoritatea actorilor care intervin de-a lungul unui lanț de cauzalitate. Nici mai mult, nici mai puțin.” (p.81)
Problema este și una epistemolgică căci Latour preferă selecteze pentru noul modus geo-politic abordări științifice ne-mecaniste ce nu vorbesc despre obiecte galilene și nu practică vederea de pe Sirius. Ele țin de ceea ce Latour numește, în contrast cu sistemul de producție, sistemele de generare – acestea ar putea da seama de paleta variată de tropi procesuali ignorată de epistema actuală: „În plus, această promovare a Pământului ca planetă devenită parte a universului infinit, corp între corpuri, a avut neajunsul de a limita la doar câteva mișcări – la începutul revoluției științifice, la una singură: căderea corpurilor – gama mișcărilor surprinse de cunoașterile pozitive./ Or, pe Pământul văzut din interior existau multe forme de mișcare, care au devenit din ce în ce mai greu de luat în considerare. Progresiv, nu vom mai ști ce să facem, în termeni de cunoaștere demonstrată, probată, cu o întreagă gamă de transformări: geneză, naștere, creștere, viață, moarte, corupție, metamorfoze.” (p73)
Terestrul în circumscrierile sale conflictuale vorbește de asemenea și despre o bulversare care mobilizează însăși sistemul-Terra: „Astăzi, decorul, culisele, întreaga clădire au urcat pe scenă, concurând cu actorii pentru rolul principal. Acest lucru schimbă toate scenariile, sugerând alte deznodăminte. Umanii nu mai sunt singurii actori, deși li se încredințează un rol mult prea important pentru ei.”(p.49)
Pe cât de incomodă pe atât de percutantă Unde să aterizăm? Cum să ne orientăm în politică aduce cu sine scheme și dinamici ingenioase prin care politicul poate fi re-preocupat de elefantul din sufrageria lumii: „Pământenii (Tereștrii), într-adevăr, au foarte delicata problemă de a descoperi de câte alte ființe au nevoie pentru a subzista. Tocmai întocmind această listă își desenează ei propriul teren de viață (expresie care ne-ar permite să înlocuim cuvântul teritoriu, mult prea adesea redus la simplul control adminsitrativ al statului). A-i urmări pe pământeni (tereștri) înseamnă a adăuga conflicte de interpretare cu privire la ce este, ce vrea, ce dorește și ce poate un acționant sau altul la ceea ce sunt, vor, doresc sau pot alți acționanți – iar acest lucru este valabil deopotrivă pentru muncitori și pentru păsările cerului, pentru golden boys și pentru bacteriile solului, pentru păduri și pentru animale. Ce vreți? De ce anume sunteți capabili? Cu cine sunteți gata să coabitați? Cine vă poate amenința?” (p.91)