DIALOG CU MIRCEA CĂRTĂRESCU
Ruxandra Cesereanu: L-am invitat pe Mircea Cărtărescu la un dialog în cadrul Târgului Internațional de carte Transilvania. Premiul pe care el l-a primit se numeşte Romanul românesc în mileniul trei. Întrebările pe care le voi pune sunt legate de proiectul lui romanesc care este concretizat în ultimul an prin romanul Solenoid şi are o bază la fel de amplă prin triologia Orbitor. Este un proiect romanesc de anvergură, un edificiu în mileniul trei, de aceea prima mea întrebare ar fi, Mircea, atunci când vorbeşti despre arhitectura romanelor tale, te fereşti într-o anumită măsură de cuvântul autor-arhitect sau arhitect şi vorbeşti de o artă termitieră, spui că preferi această metaforă şi laşi cumva deoparte ideea de arhitectură. Totuşi, romanele tale au o stratificare, au o complexitate hibridă, care vorbeşte tocmai de o manageriere arhitecturală amplă. Cum te raportezi faţă de lucrurile astea? Fii şi polemic faţă de ceea ce te-am întrebat.
Mircea Cărtărescu: Eu nu mi-aş permite niciodată să fiu polemic faţă de tine, Ruxandra, dimpotrivă, aş spune că nu pot să fiu decât extrem de friendly, până la friendly fire câteodată. Înainte să-ţi răspund, dacă îmi permiţi vreau să vă spun tuturor bună ziua şi mă bucur foarte mult că suntem împreună, este a doua oară când suntem împreună anul acesta la Cluj, lucru care pentru mine este foarte important, pentru că Transilvania este cea mai mare descoperire a mea din ultimii douăzeci de ani, prin soţia mea care este ardeleancă şi bineînţeles prin minunaţii scriitori care trăiesc în Ardeal şi în special în Cluj. M-am simţit întotdeauna foarte bine în acest spaţiu esenţial pentru noi toţi. În primul rând, cred că nu am să rezist să nu încep cu singurul banc despre scriitori pe care îl ştiu. Se spune că un scriitor moare şi ajunge în faţa Sfântului Petru. Sfântul Petru este extrem de bucuros, pentru că era un mare fan al acelui scriitor. Așa că i-a spus: „Pentru că eşti un mare scriitor şi pentru că ţi-am citit toate cărţile, îţi fac o favoare: poţi să alegi unde să te duci, în Iad sau în Rai.” Scriitorul îi spune că vrea să se documenteze, să vadă cum e și într-o parte, şi în celaltă. Se duce întâi în Iad şi acolo vede o masă foarte lungă la care stăteau scriitorii înghesuiţi, cot la cot, fiecare cu o maşină de scris în faţă. Fiecare scria cât putea de repede, înnebunit de inspiraţie, şi în spatele fiecăruia era un diavol cu un gârbaci, care-i trăgea pe spinare cât putea. Nu-i place prea tare autorului nostru ce a văzut acolo, aşa că îi spune Sfântului Petru că vrea să se ducă în Rai. ”Bine, Raiul e în partea cealaltă”. Autorul intră acolo, şi ce să vezi? Acelaşi lucru: o masă foarte lungă, scriitorii unul lângă altul, fiecare cu o maşină de scris înainte, scriind în mare inspiraţie, în spate un diavol cu un bici lovindu-i pe spinare cât putea. Foarte indignat, scriitorul se duce înapoi la Sfântul Petru şi îi spune: „Îţi baţi joc de mine? Ce e asta? E la fel şi într-o parte, şi în alta!”. Sfântul Petru îi răspune: „Te înşeli, nu-i deloc la fel: pe cei din Rai îi şi publicăm!”
Publicarea este, deci, un lucru esenţial pentru scriitori. Nefericiţii scriu pentru a nu fi publicaţi niciodată, cei fericiţi, deşi trec prin aceleaşi chinuri au măcar această consolare pe care o avem cu toţii, cei care trăim din scris și pentru scris. Eu cred că nu există mari scriitori şi mici scriitori, eu cred că toţi scriitorii sunt la fel, cei care urmează să ia calea Iadului şi cei care urmează să ia calea Raiului. După părerea mea, nu există decât două categorii de scriitori: scriitori adevăraţi şi scriitori neadevăraţi. Dacă pentru mine un scriitor este adevărat, nu mai există ierarhii. Ei sunt la fel, sunt în Nirvana pentru mine. Cineva, înainte de întâlnirea noastră, a spus că de fapt acest festival aparţine cititorilor şi nu autorilor sau altor actori ai jocului cărţii. Este foarte adevărat. Literatura este despre cititor. Cititorul este eroul literaturii. De ce spun acest lucru: pentru că toţi actorii din jocul literaturii sunt cititori. Editorul este un cititor. Criticul literar este un cititor. Scriitorul însuşi este un cititor. Actul scrierii nu este un act orb, noi nu înaintăm în scris liniar, ca printr-un tunel. Noi recitim fiecare frază pe care o scriem, fiecare jumătate de frază, fiecare cuvânt. Literatura este un proces de scriere/citire. Nu este posibil să scrii fără să citeşti. Noi reiterăm circuitul scrisului şi-al cititului în fiecare minut în timp ce scriem un text. De aceea, adevăraţii scriitori, după părerea mea, sunt cei mai buni cititori ai propriilor texte. În momentul în care îţi citeşti textul şi nu te înşeli, nu crezi că textul pe care îl scrii este bun dacă e de fapt prost, sau invers, atunci poţi să fii şi un scriitor adevărat. Dacă nu ştii să citeşti critic, nu poţi nici să scrii. Până la urmă suntem cu toţii cititori, trăim în lumea cărţii unde cetăţeanul se numeşte cititor. Cartea, fără îndoială, este maşinăria ideală pentru acest proces al cititului. Nu este singura maşinărie făcută pentru citit, dar este cea mai evoluată. Cineva spunea înainte că ar corespunde anatomiei umane – e bine spus ca metaforă. Corespunde în orice caz felului nostru de a gândi, de a intui actul scrisului. Înaintea cărţii au existat papirusurile, după cum ştiţi. Ele erau greoi de manevrat pentru că trebuia să le desfăşori tot timpul, nu puteai merge înainte, înapoi, trebuia tot timpul să derulezi liniar acelaşi text. Inventarea codex-ului, a cărţii aşa cum o ştim noi astăzi, a fost un progres extraordinar. Computerul a reluat papirusul, scrollul. Ca să citeşti pe un ecran de computer, trebuie sa faci scrolling tot timpul. Este stângaci, nu e bine pentru psihologia lecturii. Dar readerul a reinventat codexul, chiar dacă este o imitaţie de codex, există programe pe readere care într-un fel, prin animaţie, răsfoiesc şi paginile cu degetul, auzi şi foşnetul paginii uneori. Până la urmă, chiar şi gadget-urile electronice s-au întors la formatul de carte, chiar dacă suportul diferă. Până la urmă suntem toţi oameni ai cărţii şi ai lecturii. Sunt dispus să accept acest lucru atâta vreme cât cartea nu este fetişizată. Eu nu cred că trebuie să ne unim cu toţii în jurul cărţii, că ea moare etc. Întotdeauna când spui că un lucru e în pericol, el deja a şi dispărut sau este sortit dispariţiei. Nu, cartea nu este în pericol, după părerea mea, cartea a agonizat de când se ştie, a agonizat fericit şi va agoniza fericit şi în viitorul pe care noi îl putem prevedea. Nu e bine şi sănătos ca o carte să fie un triumf. O carte trebuie să ţină de normalitate, nu de triumf, așa încât să putem ajuta lectura fără să ne cramponăm de pericolele, unele reale, altele inventate care ar pândi-o.
Şi acum mă întorc, Ruxandra, dacă îmi permiţi, la întrebarea ta şi vreau să spun două lucruri despre ultima mea carte, pe care am publicat-o exact acum un an, romanul Solenoid. Ea este pentru mine şi o mare binecuvântare, şi un mare blestem. Este o mare binecuvântare fiindcă rar se întâmplă ca la vârsta de 60 de ani să mai poţi publica o carte care să te reprezinte deplin. E aproape un miracol. Scriitorii sunt şi ei asemenea atleţilor într-un fel, la un moment dat maşinăria umană se anchilozează, la un moment dat nu mai poţi să alergi suta de metri pe stadionul olimpic. Viner vremea să te retragi, pentru că structura propriului tău corp nu-ţi mai permite performanța atletică. La fel şi în literatură, există foarte puţine cazuri în care autorii au continuat să scrie până la adânci bătrâneţi şi nu în toate cazurile cărţile lor scrise atunci au fost reprezentative pentru ei aidoma celor din tinerețe. Eu sunt extrem de recunoscător cui mi-a dăruit această carte. Este o carte care mi-a câştigat timp. Am ştiut că după publicarea ei voi putea sta liniştit patru-cinci ani, fără să intru imediat în vâltorile pe care orice scriitor le cunoaşte, ale panicii de dinaintea începerii altei cărţi. Cred că Marquez spunea la un moment dat că decizia de a începe o nouă carte te crucifică. Într-adevăr, orice scriitor ştie ce înseamnă decizia teribilă de a începe o carte nouă, pentru că este o chestiune de responsabilitate extremă: dacă începi cartea greşită, carte pe care nu trebuie să o începi la un anumit moment, pierzi patru sau cinci ani din viaţă, pe care nu ţi-i mai dă nimeni înapoi. Şi cu cât eşti mai înaintat în vârstă, cu atât aceşti ani sunt mai prețioși, mai vitali pentru tine. Eu mă aflu, în acest moment, în situaţia fericită de a fi scris totuşi o carte care cred eu că mă reprezintă în acest moment. Poate puţină lume mai aştepta acest lucru, eu în niciun caz nu-l mai aşteptam.
În al doilea rând mă aflu în situația nefericită de a simţi că această carte m-a epuizat. A trecut un an de zile de când publicat Solenoid şi mă simt asemenea unei omizi care s-a închis în crisalidă, care s-a dizolvat complet ca schemă corporală, dar care nu s-a reconstruit încă în altceva încă. În crisalidele insectelor (știți asta dacă, pe când erați copii, aţi strivit una dintre ele) este un fel de lapte, un fel de substanţă nediferenţiată. Toate elementele noului corp, al viitorului fluture, există în acest lapte, dar într-o stare de anomie, de tohu-wa-bohu dacă vreţi. În acestă strare mă aflu și eu în acest moment, şi dacă mă preţuiesc pentru ceva, e doar pentru faptul că rezist acestei stări, că încerc să merg mai departe. Tot ce pot spera este ca fluturele să se constituie la un moment dat, sau poate nu un fluture ci o altă fiinţă, poate un leu al furnicilor, și să recapete o formă în stare să spargă cristalida şi să iasă afară. De aceea ţi-am spus, Ruxandra, că pentru mine este în acelaşi timp o mare bucurie că am putut scrie şi publica această carte şi o mare disperare pentru ce va urma. Nu am în acest moment niciun fel de idee despre cartea care mi se va da de scris mai departe. Am câteva proiecte care nu mă satisfac şi aştept unul nou cu acea răbdare pe care Kafka o considera cea mai înaltă calitate a omului. Eu aştept cu mintea deschisă hotărârea cuiva de a-mi mai dărui o carte.
Mă întorc iarăşi la întrebarea ta, de data aceasta concretă, despre Solenoid. Romanul mi-a adus satisfacţia că a fost receptat cum trebuie. Avalanşa de cronici, unele dintre ele absolut minunate, care a urmat după publicarea Solenoidului mi-a dovedit că mă înşelam când vedeam critica noastră în declin. Critica literară românească există în continuare, este minunată, dar este de căutat în tranşeele revistelor literare care de multe ori nu mai ajung la cititori. Am avut surpriza că foarte mulţi critici, mai ales din mediile universitare, au receptat foarte, foarte bine această carte. În privinţa structurii ei, trebuie să spun că între ea și Orbitor, precedenta mea carte ”de bravură”, există asemănări şi deosebiri. Am comparat cândva proiectul meu literar de vreo 25 de ani încoace cu o citadelă unde poarta de intrare este romanul Travesti, catedrala citadelei este Orbitor iar campanela acestei catedrale este Solenoid. De ce am spus acest lucru? Pentru că sentimentul meu este că scrierea mea cea mai importantă rămâne Orbitor. Această trilogie a fost provocarea ultimă şi extremă pentru biata mea minte. Orbitor se întinde pe orizontală, am comparat-o odată cu un fluture sau cu o catedrală care are şi ea două nave laterale, fiind de asemenea simetrică, asemenea unui fluture. Există nenumărate nuclee rizomice în Orbitor, care aproape că nu au legături directe, factuale, epice unele cu altele, legăturile dintre ele sunt subterane. În timp ce Solenoid este o carte eminamente verticală, este o carte care se înalţă către cer. Ea are o formă piramidală, care urcă şi, pe măsură ce urcă, se îngustează şi se concentrează. Dacă aţi citit această carte aţi văzut că prima parte este laxă și foarte lentă, e mişcarea epică cea mai lentă pe care am realizat-o vreodată. Dar încetul cu încetul, începând cu a doua parte a cărţii, lucrurile se concentrează, piramidal sau conic, aşa încât totul, până la urmă, tinde către un vârf care, cel puţin în mintea mea, străpunge cerul asemenea copilului Ullikummi din mitologia sumeriană şi răstoarnă zeii. De aceea, am comparat această scriere cu campanela lui Giotto de lângă Domul din Florenţa.
Solenoid este o carte foarte diferită de Orbitor şi prin altceva, prin faptul că este construită ca un motor de automobil, este alcătuită din piese foarte diferite, aşa cum sunt carburatorul, motorul, curelele de transmisie. Toate conlucrează într-un fel pentru a face ca mașina să funcționeze. Când rachetele se ridică în aer, la început o fac extrem de lent, cu viteza unei biciclete, dar curând ating viteze cosmice. Speranţa mea este că am reuşit şi eu să-mi înalț Solenoidul în stratosferă.
Ruxandra Cesereanu: În legătură cu ce ai spus, pentru că publicul tău de astăzi nu este neapărat un public de literaţi, nu este vorba doar de filologi ci e un public foarte variat – ai folosit, ai utilizat, ai discutat, ai dialogat la un moment dat chiar în cadrul Phantasma, Centrul de cercetare a imaginarului, ai vorbit despre nişte concepte care te-au ajutat ca să construieşti nişte structuri atât legate de Orbitor cât şi de Solenoid. Ai vorbit de pildă de holoni şi holarhie, un termen pe care Arthur Koestler îl introduce în 1967 pe piaţa ştiinţifică. Holoni şi holarhie, structuri organizatorice ierarhizate unde sistemul ajunge să funcţioneze şi ca subsistem. De asemenea, ai vorbit şi ai avut chiar o perioadă în care erai fascinat de viziunea fractalică. Conceptul de fractal este introdus în 1975 de Benoît Mandelbrot. Fractalii care reprezintă fragmente, copii în miniatură ale întregului. Ai vorbit despre metafora asimptotica, despre lumile în cascadă, despre păpuşa rusească şi, asta era în Orbitor, câteva dintre aceste lucruri le-ai transferat în Solenoid, dar aici ai venit cu acest concept al Solenoidului şi cu levitaţia ca instrument de cunoaştere. Cum s-au structurat în tine aceste lucruri, cum le-ai procesat în aşa fel încât să îţi gândeşti într-un fel ca nişte reţele neuronale romanul?
Mircea Cărtărescu: Așa e, publicul nostru nu este chiar de teoreticieni literari, tocmai de-aceea vorbim pe înţelesul oricui. N-am amintit până acum de analepse, prolepse şi tot felul de alte gângănii textuale. Întradevăr, Ruxandra, printre altele, romanul meu, Orbitor, este într-adevăr un roman fractalic, în sensul că fiecare detaliu reia forma şi structura întregului, se poate recunoaşte în el aşa cum fulgul de zăpadă are excrescenţe sub formă de fulg de zăpadă, care au excrescenţe sub formă de fulg de zăpadă şi aşa mai departe, la nesfârşit. Am folosit şi ideea holografică: fiecare detaliu al cărții reia, ca un fel de punere în abis, întregul, dar cu mai puţini pixeli, la o rezoluţie mai mică. Deci, dacă cineva citeşte o pagină din Orbitor, va regăsi structura întregului în mic, ca o boabă de rouă care reflectă lumea din jur. În cazul romanului Solenoid, eu nu am mai folosit in extenso această viziune asupra lumii, unde lumile sunt telescopate, sunt lumi în lumi, cum este roata din viziunea lui Ezechiel, ci am folosit exact ceea ce aminteai tu, ideea lumilor asimptotice. Mintea omenească nu e făcută pentru înţelegerea şi cuprinderea infinitului, dar poate ajunge, totuşi, la infinit prin artificii matematice. Sunt câteva metode foarte uşoare de a atinge rapid infinitul. Una dintre ele este faimoasa poveste a tablei de şah. Inventatorul tablei de şah a cerut sultanului, ca răsplată, o singură boabă de grâu pentru prima căsuţă a tablei de şah, două boabe pentru a doua căsuţă, patru boabe pentru a treia căsuţă, opt boabe pentru a patra căsuţă şi aşa mai departe, până la a șaizeci și patra. Sultanul a crezut că va fi o desagă de grăunţe. Vistierul a făcut însă o socoteală şi şi-a dat seama ca în întregul univers nu încăpeau atâtea bobabe de grâu. O altă metaforă de acest fel este următoarea: avem o foaie de hârtie şi o îndoim (presupunem că foaia este nesfârşită ca întinere). O îndoim încă o dată, și încă o dată, și încă o dată… Întrebarea este: de câte îndoituri este nevoie pentru a ajunge de la Pământ până la Lună? Răspunsul este: de 50 de îndoiri. Ni se pare incredibil. Ni se pare că o foaie atât de subţire împăturită de 50 de ori poate să fie doar un mic teanc. De fapt, noi nesocotim puterea extraordinară a multiplicării cu doi, sau a multiplicării la pătrat, care este ceva şi mai uluitor. În doar câțiva pași ajungem la infinit. Sau desenăm o spirală asimptotică pe hârtie. Pe pagina noastră încap 3 cercuri, dar al patrulea cerc se extinde în toată în camera noastră, al cincilea cerc încape în cartierul nostru, al șaselea cerc în oraşul nostru, al șaptelea cerc are circumferinţa Pământului, al optulea cerc a sistemului solar, ca până la urmă ajungem, după zece cercuri, la Alfa Centauri. Am folosit pe larg, în construirea cărţii mele, această idee, că se poate ajunge de la numărabil la ceva uluitor, mistic şi nenumărabil în câţiva paşi simpli.
Am încercat la un moment dat să fac aceşti paşi de-a lungul Solenoidului. Unul dintre paşi, care mie îmi place în mod deosebit, este parabola casei în flăcări: ai o casă în flăcări, din care poţi salva un singur obiect. În casă se află un copilaș şi o capodoperă a umanităţii, o pictură celebră, un Vermeer, un Da Vinci. Ce am alege în această situație? Ce am salva? Am scoate din flăcări copilul sau capodopera? Raspunsul este întotdeauna acelaşi: trebuie să scoţi copilul. Dacă eşti un om adevărat, dacă ai ceva cu adevărat de fiinţă omenească în tine, întotdeauna vei scoate copilul. Urmează dezvoltarea ”asimptotică”: dar dacă ştii că copilul va fi autist sau oligofren? Dacă ştii că va ajunge un criminal în serie? Dacă ştii că va ajunge Hitler însuşi sau oricine care, la maturitate, va aduce o nefericire enormă întregii lumi? În toate aceste împrejurări vei salva tot copilul. Pentru că viitorul nu este unul singur, nu este linear, viitorul este o creodă de viitoruri, o încrengătură de direcții virtuale. Prin însuşi faptul că salvezi copilul îi influenţezi destinul, prin faptul că îl vei creşte într-un anumit fel el va putea să nu ajungă Hitler, ci un om bun și empatic. Copilul nu este damnat niciodată, dimpotrivă, este destinat Paradisului. A alege orice altceva decât copilul înseamnă a ignora acest lucru. Mai multe paliere din romanul meu cuprind astfel de dileme, între care cea mai importantă se găsește la sfârşitul cărţii, al cărei subiect este în definitiv mântuirea omului. Personajul meu are în final putința mântuirii, i se deschide o uşă, doar pentru el, exact ca în parabola faimoasă a lui Kafka. Dacă intră, va fi mântuit. Dar el refuză să intre. Pentru că nu mai vrea să se mântuiască de unul singur. Pentru că de-a lungul romanului îşi dă seama că solidaritatea umană îl impiedică să accepte mântuirea individuală. El nu mai crede în ieșirea din lume, înțelege că pentru om mântuirea se întâmplă prin dragoste, prin familie, prin respectarea valorilor umane. Iată încă un fel de a rezolva o astfel de dilemă şi a ajunge prin câţiva paşi uşori, pe care îi poate face oricine, la lumina taborică.
Ruxandra Cesereanu: Din nou, o altă nuanţă, o altă întrebare legată de ceea ce ai spus: de mai bine de 10 ani dacă nu de mai multă vreme există în teoria literară, în estetică, între scriitori, cititori, critici literari, istorici literari două tendinţe, preocupări – cei care spun că putem vorbi despre moartea literaturii şi mai particularizant despre moartea romanului, şi cei care spun nu, romanul, literatura se îndreaptă spre altceva. Iese din canon, iese din canoane de fapt şi devine altceva. Devine şi matematică, şi fizică – nu e vorba aici neapărat de romanele lirice. Lucrul acesta îl leg de o anumită provocare şi o anumită propunere pe care tu o faci în ultimele tale două proiecte romaneşti pe care le ai, triologia Orbitor şi Solenoid, pentru că în Orbitor sugerezi la un moment dat, sau e mai mult decât o sugestie, vorbeşti despre a treia dimensiune. Nu cumva romanul, literatura ar putea constitui o a treia dimensiune? Iar în Solenoid mergi şi mai departe cu această provocare şi vorbeşti despre o a patra dimensiune iar ideea de levitaţie, pentru că levitaţia devine în Solenoid cum ai şi numit un motor, un motor de cunoaştere, un motor cognitiv absolut dar şi un motor ontic. În Solenoid lansezi chiar provocarea romanului, a literaturii ca o a patra dimensiune, putând fi posibil în şir, de ce nu, o a cincea dimensiune şi aşa mai departe. Cum te raportezi faţă de lucrurile astea?
Mircea Cărtărescu: Povestea asta cu moartea literaturii nu-i priveşte pe scriitori, după părerea mea. Să lăsăm teoreticienii și criticii să vorbească despre asta. Ce dacă moare literatura, ce dacă nu se mai citește? Un scriitor adevărat e cel care ar scrie literatură şi dacă ar şti sigur că nu va avea niciun cititor. Şi dacă ar rămâne singurul om de pe pământ. Jean-François Lyotard scria încă din 1979, în Condiţia postmodernă, că literatura înaltă va diminua foarte mult în epoca postmodernă, care va fi dominată de literaturii de consum. Literatura adevărată va mai ocupa o nișă modestă, cu doar trei teme principale: tăcerea, utopia şi absurdul. Eu cred că deceniile care s-au scurs de atunci au infirmat acest lucru. Sigur că literatura e în dificultate în acest moment, dar, mă întreb, când a a fost oare altfel? Când au fost scriitorii celebraţi, citiți și iubiţi de toată lumea? Scriitorul nu a fost niciodată un privilegiat şi nici nu ar fi bine să fie. Un scriitor este pe jumătate un erou, pe jumătate un martir, dar nu a fost niciodată un privilegiat al sorţii. La fel şi literatura: să nu ne închipuim că în alte epoci s-a citit mai mult. Au fost epoci mai bune şi epoci mai proaste. Literatura a trecut prin toate revoluţiile cu putinţă. Va trece şi prin revoluţia noastră tehnologică şi mediatică, pentru că oamenii au nevoie de imaginaţie, de epic, de poveşti, de mituri, de legende, de poeme. Cărţile, indiferent pe ce mediu sunt, rămân importante pentru câţiva oameni. În România avem vreo douăzeci de mii de oameni care cumpără toate cărţile , pe când ceilaţi nu cumpără aproape deloc. Merită să scrii pentru aceşti douăzeci de mii de oameni, ba chiar e o onoare să scrii pentru ei. Ca în povestea Sodomei şi a Gomorei, dacă în România vor rămâne o sută de oameni care citesc, sau dacă vor rămâne doar zece, sau doar unul, tot va merita să scrii literatură.
Ruxandra Cesereanu: Cărţile tale, în special Solenoid, au clar o obsesie legată de dialectia moarte-resurecţie. Pe de-o parte, în ultima parte din Solenoid există chiar un fel de mic tratat de tanatologie, pe de altă parte există o frenezie a redescoperirii misticului, a credinţei. E foarte interesant cum tu îţi plasezi personajele nici în Bucureştiul care se prăbuşeşte, nici Bucureştiul care levitează ci sunt nişte supravieţuitori, raisonneuri într-o capelă, într-un loc în intermundi cum ar veni. Apoi, aş aminti aici şi o predilecţie pe care o ai pentru doi pictori fascinanţi, de fapt în Monsu Desiderio sunt mai multe personalităţi, sunt doi oameni, unii zic chiar trei, trei artişti plastici în Monsu Desiderio, un autor de secol al XVL-lea şi Piranesi, un autor de secor al XVIII-lea. Ruinele lor, clădirile lor fantasmatice, dantelăriile lor – din nou, sunt o obsesie care aproape imprimă sau se imprimă, impregnează romanele tale, şi nu în ultimul rând aş vorbi de ceea ce tu numeşti uter cranian sau sexul cranian, sau craniu uterin, felul în care ai creat sau ai fost tentat de această hibridare anatomică, dar ea evident, are un substrat spiritual, nu este o simplă hibridare anatomică. Voiam să te întreb despre aceste lucruri, cum s-au născut ele, cum le-ai manageriat din nou pentru a construi romanul, ele apar şi în triologia Orbitor, dar în Solenoid primesc o pregnanţă aparte.
Mircea Cărtărescu: Mulţumesc pentru întrebarea aceasta, Ruxandra, o aşteptam. Acum câtva timp, în primăvară cred, Robert Şerban mi-a pus și el o întrebare asemănătoare la emisiunea lui, Piper pe limbă: ”Te consideri un om religios sau eşti liber cugetător?” I-am răspuns că nu aş putea fi religios dacă nu aş fi liber cugetător, şi cred cu adevărat, că o persoană religioasă trebuie cu atât mai mult să gândească liber, în afara oricărei dogme, în afara oricărei confesiuni, în afara oricărei biserici. Sunt conştient de faptul că multe scrieri ale mele sunt mistice și metafizice. Încerc de multe ori să mai temperez această dimensiune printr-o doză necesară de realism. Cu cât o carte e mai realistă, cu atât ea are şanse mai mari să fie imaginativă, aşa cum un avion, ca să se înalţe şi să zboare, are nevoie să ruleze o vreme pe pistă, pe pământ ferm. Cu cât rularea este mai lungă, cu atât avionul se înalţă mai sigur şi mai puternic. De aceea, cred că orice carte trebuie să cuprindă aceste două dimensiuni. Dostoievski spunea, în jurnalul său, că procesul scrierii unui roman are două laturi. Una ţine de prozator, de meșteșugar: el construieşte romanul aşa cum un zidar construieşte o casă: îi înalță structurile narative, îi gândește acțiunea, personajele şi aşa mai departe. A doua latură e a poetului: dacă nu există un strop de sentiment puternic, un strop de poezie, un strop de mister în casa care este orice roman, va rămâne un simplu roman realist fără niciun interes. Nici eu nu citesc romane pentru intrigă sau pentru poveste sau pentru dezvoltarea personajelor, citesc doar în căutarea stropului de poezie de care vorbeam. Nu caut această stare de grație numai în cărţi de literatură, şi dacă citesc o carte de topologie de pildă, sau o carte de fizică cuantică, sau o carte pentru copii, caut peste tot poezia. Mulţi matematicieni spun că şi în matematică există graţie, că unele sisteme de ecuații sunt frumoase, iar altele bolovănoase sau indigeste. Deci eu caut, citind, poezia adevărată, capabilă să mă mişte emoţional. Dacă nu o găsesc, pentru mine o carte e doar o colecţie de povești, și poveștile nu mă interesează.
Ruxandra Cesereanu: Există o întreagă obsesie legată de carte în romanele tale. Lucrul acesta apare şi în triologia Orbitor şi în Solenoid, există o formă de intertextualitate cu Stéphane Mallarmé, cu Jorge Luis Borges care şi ei aveau obsesia aceasta a cărţii, a ideii de carte care construiește și structurează lumea, chiar dacă în Solenoid, nu Mallarmé sau Borges, ci Kafka este maestrul tău declarat. Cred că de fapt ideea de carte ne readuce la locul unde ne aflăm acum, la Festivalul internaţional de carte Transilvania.
(8 octombrie 2016, Cluj, dialog transcris de Szonja Kadar)