Într-o carte de interviuri care-și propunea să contureze limitele paradigmei istoriografice de la cumpăna dintre secolul al XX-lea și veacul în curs Maria Lucia Paralles-Burke își începea caracterizarea lui Carlo Ginzburg în felul următor: „Puțini istorici de astăzi sunt la fel de originali precum Carlo Ginzburg, puțini scriu la fel cum o face el și chiar mai puțini împărtășesc remarcabilul său orizont de interes.” Afirmația de mai sus subliniază în termeni conciși trei aspecte majore ale contribuțiilor istoriografice ale istoricului italian: originalitate, particularitatea stilului și diversitatea temelor de cercetare istorică abordate. Toate laolaltă își au „rădăcinile” într-o viziune culturală și intelectuală împărtășite și ilustrate cu consecvență de-a lungul timpului și care se pot rezuma în expresia „unitatea contrariilor”, acea împletire a motivațiilor „raționale” cu intervențiile „iraționale” ce străbat viața individului și care s-au transformat într-o ars poetica istoriografică. Astfel, într-o prefață la una dintre cărțile sale în care încerca să realizeze o etapizare a evoluției ca istoric, nota: ”Antagonismul dintre raționalism și iraționalism s-a întors … într-un studiu ce poate fi considerat o tentativă de justificare în termeni istorici și generali ca mod de a face cercetare.” În altă parte o numește „antiteza ideologică” pe care a căutat să o depășească în cercetările concrete. Istoricul revine obsesiv asupra acestei problematici în autoevaluarea operei sale: „Abordarea mea intelectuală poate fi descrisă ca un efort de a confrunta tensiunea dintre ceea ce este rațional și irațional pentru analizarea comportamentului și credințelor iraționale dintr-o perspectivă rațională.” Iar, peste ani, într-o discuție Ginzburg menționa: „În fapt, am fost frapat de modul în care toate deciziile cruciale din viață – precum iubirea sau alegerea profesiei – sunt luate cu ochii închiși, cu informații insuficiente.” Ca într-un joc de șah, completa istoricul, unde mutările cruciale sunt făcute la începutul partidei. O astfel de decizie a însemnat și „alegerea de a fi istoric” în cazul lui Ginzburg. Opțiunile sale profesionale au fost multiple: romancier, la adolescență („dar curând am descoperit că voi fi unul slab”), sau pictor, mai târziu („repede am descoperit că nu pot fi unul bun”). Toate aceste abandonări au fost convertite în avantaje în profesia de istoric, pasiunea pentru literatură s-a transferat în cea istoriografică, în timp ce pasiunea pentru pictură s-a convertit în personalitatea culturală a istoricului, „mutările negative s-au transformat în mutări pozitive”.
Primele impulsuri pentru „meseria de istoric” s-au născut în ambianța intelectuală a familiei, intelectuali evrei din Rusia ajunși în Italia, sau în cuvintele sale: „implicațiile inițiale cu istoria au fost mediate de memoria tatălui meu, de activitățile și angajamentele sale intelectuale.” Aceste impulsuri inițiale au fost rafinate în timpul studiilor de la Școala Normală din Pisa și a stagiilor de cercetare de la Institutul Warburg, unde istoricul mărturisea că „s-a simțit ca acasă”, fiind o experiență formativă importantă pentru dezvoltarea sa intelectuală. În egală măsură, pendularea între Los Angeles și Bologna i-a facilitat cunoașterea directă a două tipuri de culturi, un experiment convertit într-un atuu pentru judecata istorică. A experimentat aici „percepția culturilor diferite, percepția că oamenii sunt diferiți, că au fost diferiți și vor fi diferiți”, ceea ce face ca „istoria să-ți lărgească limitele imaginației și să promoveze perspective mai puțin provinciale despre trecut și prezent.” Confruntarea directă cu aceste culturi diferite i-a întărit istoricului convingerea că în raport cu trecutul „orice istoric este un străin”, iar atunci când istoricul se confruntă cu o serie de culturi diferite față de propria cultură sentimentul de înstrăinare se accentuează.
Lecturi numeroase și diverse i-au deschis și sugerat noi orizonturi intelectuale: lectura revistei Annales și mai cu seamă a cărților lui Marc Bloch. Întâlniri memorabile i-au marcat destinul: Delio Cantimori, Arsenio Frugoni, Franco Venturi. Mai cu seamă seminarul lui Cantimori despre Jacob Burckhardt l-a fascinat pe tânărul Ginzburg, „a fost cea mai uimitoare experiență care m-a inspirat”, mărturisea istoricul peste ani, amintindu-și de o metodă de cercetare dobândită atunci, aceea a „lecturii lente”. Dacă M. Bloch l-a influențat din perspectiva problematizărilor și tematicii istorice, a metodei comparatiste pentru care a militat, Freund l-a „fascinat” prin îndemnul de a tinde către adevăr oricât de dureros ar fi acesta și de a aborda deopotrivă pozitivismul și factualismul, arătând în același timp „deschidere către ceea ce este irațional”; Italo Calvino, un apropiat al familiei sale, atât ca om cât și ca scriitor i-a insuflat convingerea că literatura este „capabilă să ne conștientizeze asupra dimensiunilor realității”. Pasiunea sa pentru literatură l-a determinat să susțină că citirea beletristicii de către istorici reprezintă o condiție esențială a disciplinei lor, „să citească romane, dar să fie conștienți că istoria și ficțiunea sunt genuri distincte, care relaționează unul cu altul într-un fel de provocare și competiție mutuală”. Relația cu beletristica i-a transferat istoricului un angajament stilistic, Ginzburg mărturisind că a fost mereu preocupat „să încerce să controleze, în măsura posibilului, reacțiile cititorilor.” Acest motiv i-a impus o „adevărată obsesie”: „Sunt obsedat de punctuație”, mărturisea Ginzburg. Punctuația conferă textului o anume „ritmicitate” în construirea percepției și semnificației cititorului.
Lectura, influența intelectualilor din proximitate s-au conjugat în definirea concepției despre istorie a lui C. Ginzburg cu experiența personală. Istoricul afirma că interesul său cu privire la problemele de metodologie istorică au fost generate de experiență, de „lectura printre rânduri”, de lectura deconstructivistă a actelor din dosarele Inchiziției. În egală măsură, s-a dovedit un istoric care a respins clișeele și etichetările. Afirmația are relevanță din cel puțin două perspective. Prima, se reflectă în subiectele abordate de istoric, atent la periferia socială și la istoria „oamenilor necunoscuți”. Încercarea criticilor de a-l plasa într-un trend istoriografic, „al istoriei prin cei mici”, microistoriei și postmodernismului l-a nemulțumit și i s-a părut neinteresantă: „este un motiv pentru care am cercetat teme diferite și am pornit de la diferite ipoteze.” Altă dată insista asupra acestui aspect: „prinderea într-un fel de clișee și transformarea într-un predicator … este rolul care mi-a displăcut profund.” Ce-a de-a doua, are în vedere modalitatea sa de a cerceta și scrie istoria. Ginzburg, în expresia lui A. Vanoli, remarca acele „anomalii florescente”, în sensul că „folosește un detaliu, marginal sau o anomalie, pentru a aduce o lumină nouă și diferită asupra unei serii documentare mai ample”. Istoricul are convingerea că documentul istoric nu trebuie privit ca o „fereastră deschisă către realitate” și nici ca un text care închide în sine semnificația, ci ca o „oglindă care distorsionează”, iar problema istoricului constă în a vedea în ce fel se produce distorsionarea realității „întrucât acesta este singurul mod în care avem acces la realitate.” Narațiunea istorică pentru Ginzburg continuă să aibă la bază documentele istorice, puncte de vedere diferite, incertitudini, lacune, variante alternative. A. Vanoli aprecia că în lectura lui Ginzburg descoperi „plăcerea retorică de a privi laboratorul istoricului pus în scenă”. Istoria sa are o puternică semnificație politică, prin personajele reliefate (țărani, morari, vizionari, eretici, „țărani și marginali”), dar și prin semnificația atribuită de istoric de căutare a adevărului nu doar ca o problemă academică, ci una morală și civică.
Subiectele de cercetare pe care le-a abordat de-a lungul timpului sunt convergente problematicii din prima sa carte dedicată unui grup de țărani din Friuli acuzați de vrăjitorie și care se numeau pe ei însăși benandanti (binefăcători). Problematica vrăjitoriei, nu atât din considerentele consecințelor sociale ale acesteia, ci din modalitățile în care aceasta a fost concepută de oamenii secolului al XVI-lea, interferențele dintre cultura populară și cea savantă, au creionat o operă istoriografică fertilă și modelatoare pentru scrisul istoric contemporan. Brânza și viermi, cartea sa din 1976, l-a transformat instantaneu într-un istoric cu faimă internațională. Lucrarea l-a impus pe Ginzburg ca promotor al microistoriei și a postmodernismului. Refractar la etichetări Ginzburg sugera că ambiția sa era „să fie atacat atât de pozitiviști cât și de postmoderniști, să fie socotit postmodernist de către pozitiviști și invers, ca pozitivist de către postmoderniști. Și nu pentru că mă situez la mijloc. În fapt, cred că este imposibil să te situezi la mijloc: adevărul nu este la mijloc iar soluția nu constă în a turna într-o sticlă 50% pozitivism și alte 50% scepticism.” Dincolo de aceste evaluări academice, cartea lui Ginzburg a dat naștere unui adevărat cult pentru morarul reînviat de Ginzburg, Menocchio, născut în Montereale, satul din Friuli. Montereale este locul unei sărbători populare „unde poți cumpăra tricouri și postere în onoarea lui Menocchio”, având inscripționate cuvintele sentinței din procesul Inchiziției: „cercava una mondo nuovo”. De puțin timp, istoricul Carlo Ginzburg, cel care l-a readus la viață din colbul arhivelor pe Menocchio, a plecat în căutarea unei lumi noi. Nouă, celor lăsați de istoric în urmă, ne rămâne posibilitatea de a rosti încă o dată dedicația pe care Benedetto Croce a scris-o pe una dintre cărțile sale pentru tatăl istoricului, carte cu valențe inițiatice pentru Carlo Ginzburg: „Con grato animo”!