Captivi

Captivi

Cristi Puiu spunea la un moment dat că Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale, cuprinzând și o scurtă povestire despre Antichrist, cartea care stă la baza filmului Malmkrog, e unul din acele volume pe care îi place să le cumpere și să le dăruiască prietenilor. De ce? Fiindcă acest text ultim al filozofului Vladimir Soloviov, citit de Puiu atunci când apărea pentru prima dată în traducere română, la începutul anilor ’90, ar fi avut o influență foarte mare asupra viitorului regizor, zdruncinându-i definitiv convingerile atee pe care le avea până la acel moment. Acest gest, de a pune la dispoziția cuiva un text fundamental pentru biografia ta intelectuală, e continuat oarecum în Malmkrog. În acest caz, însă, mizele devin mult mai ambigue. A face cadou unui prieten o carte importantă pentru tine e un gest de afecțiune – chiar dacă, la limită, poate fi și gestul unui om înamorat de propriul lui parcurs. A face un film pe baza unei cărți ale cărei idei ți-au schimbat felul în care vezi lucrurile e altceva: presupune că vrei să educi, să provoci, să convingi. Sau să folosești circuitul de comunicare al cinemaului – să te adresezi unei mulțimi formate majoritar din străini, în întuneric – pentru a-i ține captivi în fața unei demonstrații. Acest film de 3 ore și 20 de minute face lucrul ăsta, își ține spectatorii veniți din curiozitate prizonieri în fața unei demonstrații lungi și neclare. Doar că această neclaritate nu-i poate fi imputată lui Soloviov. Oricare ar fi proporția între a educa, a provoca și a convinge pe care ar fi dorit-o Puiu în Malmkrog, filmul e tras în jos de maniera modernistă în care regizorul își șterge urmele – insinuând unele lucruri, lăsându-le pe altele neclare și transformând un text didactic într-unul ermetic și obscur.

Ca punct de pornire, Trei dialoguri nu e un text ușor de adaptat. E scris după regulile unui dialog filozofic, un amestec de conversații și monologuri puse în gura unor personaje care aproape că nu au biografie. O bună parte din miza lui – polemica implicită cu creștinismul teoretizat de un Lev Tolstoi – va trece probabil pe lângă urechile celor care nu știu mai multe despre acest important detaliu contextual; pozițiile personajului numit generic în textul lui Soloviov Prințul (și transformat în personajul Olga în Malmkrog) sunt astfel dezrădăcinate și transformate în ceva abstract. Nici nu e Trei dialoguri vreun model de scriitură, chiar și în interiorul genului de care aparține. Argumentația lui e greoaie și uneori foarte specifică – un rezumat foarte succint al textului ar fi acesta: cinci personaje din înalta societate rusă se întâlnesc pentru a discuta foarte general despre politică și foarte în detaliu despre probleme teologice destul de obscure –, de multe ori conversația se desfășoară în zig-zag, ocolind printr-o digresiune un subiect pentru a se întoarce peste câteva pagini la el, iar jocurile de cuvinte și intervențiile unui personaj care traduce în termeni mondeni gravele probleme care se discută (o femeie, numită generic Doamna în text și Madeleine în Malmkrog) nu au îmbătrânit prea bine și au exact acea savoare umoristică pe care o poți aștepta de la un filozof teolog. O opțiune importantă a lui Puiu a fost aceea de a prelua ca text de bază o traducere franceză a dialogurilor lui Soloviov. De altfel, pornind de la aceeași versiune franceză, Puiu a susținut în 2011 un workshop la Toulouse cu 12 actori francezi, exersând o primă versiune a filmului din 2019; doi dintre actorii participanți la workshop, Frédéric Schulz-Richard și Ugo Broussot, joacă și în Malmkrog, interpretând personajele Nikolai și Edouard. Vorbite în franceză și interpretate de actori profesioniști, dialogurile lui Soloviov se apropie – pentru cine știe franceză, cel puțin – de eleganța la care țintea probabil filozoful rus. E o eleganță impersonală, de abia modificată de maniera – mai arogantă sau mai defensivă, după caz – în care înțeleg actorii să-și interpreteze personajele. E însă unul dintre puținele aspecte prin care filmul se ridică deasupra textului original. Personajele din textul lui Soloviov sunt figuri generice, polemizează în numele unor poziții radicale – pro și contra valorilor militare, pro și contra europenismului rus, pro și contra unui creștinism nonviolent. Or, felul elegant în care personajele se desființează reciproc, tăbăcind valorile celuilalt și reducându-le la niște simple erori, e, așa cum e pus în scenă de Puiu, un spectacol în sine. Un spectacol în care se subînțeleg condescendența și agresivitatea mascată, un festin de violență verbală. Pus pe cadența mieroasă a limbii franceze, această violență elegantă poate fi interpretată, după caz, ca un exemplu de rafinament sau ca o dovadă a ipocriziei unor elite care sunt captive ale rolurilor sociale pe care le umplu. Doar că e un spectacol la care, din cauza rapidității cu care se încrucișează replicile și a temelor rareori coborâte dintr-o zonă abstractă, te uiți ca la un sport exotic: înțelegându-i vag regulile și dându-ți seama cine câștigă și cine pierde doar după reacțiile celor care se înfruntă.

Intenția lui Cristi Puiu era aceea de a face un film vorbit, după exemplul clasic al cozeriei întinse pe aproape două ore a lui Louis Malle, My Dinner with Andre (1981). Și filmul lui Malle atingea teme destul de abstracte; sunt în el minute întregi în care cele două personaje discută amical, dar ca niște profesioniști, despre cum se face teatru. Doar că în cazul lui Malle exista un echilibru între abstract și personal, un parcurs prin care se muiau temele mari și abstracte în materia familiară a vieții de zi cu zi. În Malmkrog, toate devierile, atâtea câte există, de la textul destul de scorțos al lui Soloviov sunt în fapt niște piste false. Tot felul de incidente întrerup sau secondează discuțiile personajelor: la un moment dat, Olga leșină; un servitor e trimis cu o misiune, nu se știe unde și de ce; un altul e pălmuit și umilit; zgomote misterioase întrerup cina celor cinci protagoniști; și, într-un moment de pură provocare auctorială, cel puțin o parte din comeseni par să cadă victimă unei probabile răzmerițe – pentru a continua apoi să discute, două cadre mai târziu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Toate aceste momente, care pun un pic de carne pe scheletul conceptual al dialogurilor lui Soloviov, sunt date ca atare și rămân neexplicate până la final. E greu de stabilit ce înseamnă ele, dar e mai ușor de ghicit care e scopul lor: acela de a crea neliniște în rândul spectatorilor, de a țese o atmosferă chinuitoare, de sfârșit de lume – una foarte în spiritul textului lui Soloviov.

Și totuși, ce să însemne toate acestea? Răzmerița din film, urmată de o scenă în care un personaj secundar pune niște întrebări nedumerite despre sensul unor versuri din „Internațională”, ar da de bănuit că ne aflăm în fața unei alegorii istorice – cu răzmerița violentă a servitorilor (care nu apar deloc în textul lui Soloviov) ca o revoluție bolșevică la scară mică. Sunt momente în Malmkrog care ar încuraja o astfel de interpretare. Două lucruri mi se par însă mai importante pentru cineva care ar dori să ajungă la o interpretare satisfăcătoare a filmului. Puiu crede că textul lui Soloviov e unul încă relevant pentru zilele noastre și, după cum declara într-un interviu pentru Film Comment, „oarecum profetic”. Și dacă dăm la o parte afirmația cel puțin discutabilă, dar pe care au făcut-o de-a lungul timpului nume și mai ilustre, că un text scris cu ceva timp în urmă (în acest caz, la 1900) vede cu oarecare claritate în negurile viitorului, tot rămânem cu o viziune cvasi-mistică, de origine romantică, a gânditorului (sau artistului) care-și depășește vremurile, care întrevede mai mult decât văd ceilalți. Ceea ce se aliniază destul de bine cu afirmațiile recente ale lui Puiu. Intervievat în martie de Sever Voinescu, el împărțea cinemaul de azi în două categorii: filmul de autor, care pune probleme incomode pentru privitor, care încearcă să spună un adevăr nedeslușit, și filmul de propagandă, care, pasămite, servește o viziune lăcrămoasă și îndulcită a realității. O poziție uneori caracteristică pentru Puiu, în lipsa ei de nuanță, dar care spune multe despre Malmkrog. Să-l punem în categoria filmului de autor, care vrea să spună adevărul. Ce fel de adevăr e acesta? Unul pentru care îți trebuie răbdare și abilități speciale pentru a descifra aluziile ascunse dincolo de suprafață. Spectatorul ideal al lui Puiu, așa cum îl vede el, e cel care ar relua filmul de mai multe ori, pentru a prinde toate aluziile și a rezolva toate șaradele. E o poziție tipic modernistă, care nu face nicio concesie plăcerii spectatorului, ci îl pune să caute – ca în cazul interpretării unui text ermetic – indiciile ascunse, care duc la sensul mai profund al textului. Malmkrog devine astfel, măcar în parte, un film despre Puiu, despre obsesiile artistice ale unui artist plantate pe opera altuia, un piedestal pus pe un alt piedestal. Nici măcar nu-i foarte important că Puiu din Malmkrog, într-un twist probabil surprinzător pentru critici (dar despre care Puiu spune că era evident și din Moartea domnului Lăzărescu), nu e preocupat în primul și în primul rând de realism, ci e un mistic. E cam totuna, deși desigur surprinzător, că referința cea mai apropiată de conținutul filmelor lui Puiu devine retrospectiv nu doar noul realism, influent de două-trei decenii în circuitul arthouse, ci și o sensibilitate spirituală apropiată de, să zicem, filmele cu deschideri religioase ale unui Kieślowski. Într-o interpretare generoasă, se pot vedea în Malmkrog, via Soloviov, îndoielile lui Puiu (despre bine și rău, despre credință ș.a.m.d.) și ambiția lui de a face un film aproape imposibil, după un dialog filozofic – care, previzibil, de abia trece vizual de convențiile teatrului filmat. Într-una mai afurisită, Malmkrog e (și se putea vedea această direcție deja din Aurora) un film făcut pentru sine și pentru cine e dispus să dezlege cu devotament șaradele strecurate de Puiu în acest proiect. E un film în care, dacă-l vezi după regulile lui Puiu, accentul cade mai puțin pe realitate, pe acele lucruri din exteriorul lui pe care un regizor ți le arată, și mai mult pe autor în sine și pe ideile lui ascunse de privitorul neinițiat. O fi ceva atrăgător la acești aristocrați captivi ai propriilor idei – în Malmkrog și în afara lui; dar (și nu credeam că o să spun asta după Sieranevada) noul Puiu, retractil și ermetic, chinuit și neclar în conținut, e din ce în ce mai puțin interesant.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.