Cît de popular rămîne romanul istoric printre cititori și autori se poate vedea și din faptul că marea majoritate a romanelor noi pe care am pus mîna în acest an se înscriu sub larga și ofertanta umbrelă a genului. În cazul Ioanei Pârvulescu nu se poate vorbi cu adevărat de o surpriză, precedentele propuneri plasîndu-se tot în această sferă. Doar că prozatoarea părea să se limiteze la o zonă temporală destul de apropiată, la un moment dat chiar afirmînd că nu se vede într-o postură confortabilă dacă ar trebui să propună o narațiune plasată într-o lume fără facilitățile moderne de confort. Desigur, noul său roman, Prevestirea, lasă în urmă secolul XX și coboară printre spiralele timpului cale de peste două milenii și jumătate, pînă în timpurile biblice, pentru a spune povestea lui Iona. Profetul Iona.
Nu există o singură rețetă atunci cînd vine vorba de a construi un roman istoric. Mai exact, se poate constata că orice rețetă funcționează, de la clasicele și migăloasele reconstruiri bazate pe minuțioase documentări asupra subiectului și fine reconstituiri ale atmosferei prin detalii studiate îndelung și pînă la narațiuni care elimină aproape orice element cu aromă de epocă, începînd cu limbajul și mentalitatea presupusă a epocii și mergînd pînă la moderne tăieturi narative în arhitectura și articularea poveștii. Romanul istoric e tolerant la orice abordare și solicită un singur lucru: un autor capabil să țeasă un text care să fie veridic, să-și convingă cititorul și să-i permită acestuia imersiunea totală în lumea propusă. Ioana Pârvulescu pare să ezite în fața unei soluții. Iar Prevestirea propune o formulă destul de rar utilizată și pretențioasă în execuție, pornind de la o osatură postmodernă, cu porțiuni intertextuale și metatextuale, liniar în curgerea informației dinspre incipit înspre final, dar încrucișată în planul temporal. Avem mai mulți naratori, de la vocea explicită a autoarei care servește, foarte discret, ca un ecou al producerii romanului, la un narator incert pe alocuri, nenumit și, în principal, o serie de povestitori care ar reprezenta descendenții lui Iov, preponderent pe linie feminină. Povestea continuă peste secole, ca o istorie de familie trecută din generație în generație, cu inserții chiar de dialog care să-i sublinieze oralitatea și să-l facă asemănător mai degrabă unei povestiri legendare, forjată prin șlefuirea a nenumărați autori inidentificabili. Pe de altă parte, dincolo de această structură complexă care ar trebui să susțină corpul principal al poveștii, Ioana Pârvulescu decide să încerce o foarte clasică și minuțioasă reconstituire a epocii. Timpurile biblice se vor astfel descrise cît mai realist, iar prozatoarea încearcă să impună un anume tipar arhaic de vorbire și gîndire a personajelor. Aici apare un prim conflict, marginal căci nu e supărător, între numărul mare al povestitorilor și epocile diferite din care ar trebui să facă parte și unitatea foarte clar marcată a narațiunii, care păstrează nealterată o perceptibilă voce naratorială singulară. Nu există diferențe între modul în care este relatată povestea, fie că vorbim de un narator aproape contemporan cu evenimentele, de unul din secolul XVIII sau de un altul cu telefon celular în buzunar. Această linearitate a vocii anulează aproape în totalitate eleborata construcție cu naratori multipli, pentru cititor fiind audibilă o singură voce. Iar această voce cu frazare ornantă are ceva straniu. Este evident că autoarea a încercat să găsească parfumul vetust al unor secole îngropate de praful istoriei, dar rezultatul propus nu este cel mai convingător. Ioana Pârvulescu nu încearcă să emuleze tonul Bibliei. Recurge de cîteva ori la împrumuturi din vechiul text sacru, dar e vorba mai degrabă de epitete ornante din Solomon. Frazarea scurtă, încîlceala de nume și patina unei oralități solemne rămîn pe dinafară. Fraza romancierei amintește mai degrabă de un levant molcom și mult mai apropiat, e ceva din 1001 și una de nopți, din Craii de curtea veche, ceva din Panait Istrati și din lîncezeala rumenită și aurită a cuvintelor pe care te-ai obișnuit să le vezi asociate cu lumea bizanțului. O analiză detaliată a stilului ar putea evidenția toate pattern-urile care stau la baza construcției, dar aici e relevantă în primul rînd imaginea de ansamblu. Ceva nu se leagă între cuvintele care ar trebui să fie ale epocii și imaginea sedimentată în orizontul de așteptare al cititorului atunci cînd vine vorba de Asia Mică de acum cîteva milenii. Poate că efectul acesta ar fi putut trece neobservat dacă nu ar exista și alte frecușuri între text și lumea pornită să fie reconstituită. E cu siguranță greu să pui în scenă complexitatea unei lumi ale cărei detalii s-au pierdut demult. Autorii care s-au aventurat pe acest teritoriu au suplinit informația istorică inexistentă cu detalii imaginate, reconstruind case, corăbii, hanuri, împlinind un întreg țesut social din intuiții și aproximări. Ioana Pârvulescu se oprește la detalii minore. Lumea din roman este una descrisă la nivel de veșminte, de vase de lut și bijuterii. Mai departe e o ambiguitate care înveșmîntează zone necompletate. Nimic nu e articulat în societatea pusă în față în afara unor scheme foarte largi și foarte generale. E un recurs la o înțelegere bazată pe capacitatea omenească de a recunoaște o situație prin reducere la șabloane, aceleași de secole. Iar pentru a face lucrurile să fie și mai împiedicate, nu lipsesc anacronismele. În chiar primele pagini, Iacob – care e unchiul sau poate tatăl lui Iona – aplică unui înecat metodele de resuscitare inexistente înainte de anii șaizeci ai secolului XX, aducînd măcar un zîmbet incredul pe figura cititorului. Elementele care sapă veridicitatea textului abundă. În episodul destul de extins al călătoriei pe mare, prozatoarea propune o corabie și un echipaj care nu poate fi decît incredibil pentru orice cititor care a parcurs măcar cîteva povești marine. E un echipaj complet eterogen, cu marinari între care nu există niciun fel de solidaritate sau comunicare, deși navighează de ani întregi împreună, cu un căpitan a cărui autoritate pare a se limita la opinii care pot sau nu să fie luate în seamă și care planifică o călătorie pe rutele comerciale ale Mediteranei ca o expediție în necunoscut.
Dar poate că aspectul cel mai incredibil este accentul narațiunii. Din Biblie Iona rămîne cel care a fost înghițit de chit și apoi a profețit măreței cetăți Ninive pieirea din furia Domnului, pentru ca apoi să fie martor îndurării divinității în fața căinței celor din cetate. În economia romanului, cele două episoade se pierd. Așa cum chitul îl înghite pe Iona, burta narațiunii înghite cele două puncte de forță. Vocea Domnului care îi poruncește îndărătnicului evreu să pornească la drum spre a-i profeți voia devine un episod înghesuit între o istorioară despre copii cerșetori și o alta despre prostituate inimoase, dar decrepite. În cheia redării realiste a povestirii, episodul în care chitul îl înghite pe Iona este minimal și povestit ambiguu, mai degrabă insinuant. Chiar dacă elementul supranatural al poruncii cerești e descris aproape ca faptic, real. Fantasticul există și nu există în roman. Iar întrebările care rămîn la sfîrșit nu sînt dacă Iona a auzit cu adevărat vocea Domnului, ci dacă autoarea chiar crede că profetul a auzit-o. Ioana Pârvulescu excelează pe spații mici, capitolele scurte fiiind potențiale povestiri cu parfum levantin care conving într-o măsură mult mai mare decît ansamblul. Decupate ar fi un foarte solid și convingător volum de nuvele. Asamblate diluează foarte mult povestea eroului, care ar trebui să fie Iona. Or acesta, cu toată misiunea sa dumnezeiască și lupta sa cu voia domnului, rămîne în permanență într-un plan secundar, cotropit de o lume foarte bizantină în aspect și morală. Sînt mult mai multe istorisiri care amintesc de Nastratin Hogea și Șeherezada, decît cele care vin pe filieră biblică.
Prevestirea e un roman care se citește foarte ușor, e spumos și oriental. Poate fi o plăcută lectură de după-amiază. Marele atu este scrisul Ioanei Pârvulescu. Din păcate, romanul ratează latura simbolică, înghițind în burta narativă tocmai elementele definitorii ale acesteia și nu reușește să articuleze pe deplin atmosfera istorică. Dar, chiar dacă nu este cel mai bun text propus de Ioana Pârvulescu, demonstrează știința profundă pe care o are autoarea atunci cînd vine vorba de planificarea textului, făcîndu-ne să așteptăm cu mult interes un roman pe care să-l plaseze într-o epocă cu adevărat familiară și tentantă.