Care e miza cărților pe care le-ați publicat în 2018? Înșirăm confesiunile autorilor în ordinea în care le-am primit la redacție, mulțumindu-le pentru participarea la acest grupaj.
Gabriela Adameșteanu
N-ai cum să știi pentru cine scrii, tu, de fapt
Ați pornit de la un personaj sau de la situații? m-a întrebat o tânără jurnalistă în primul interviu despre Fontana di Trevi, care abia apăruse. Nu mă gândisem până atunci că de fapt „așa pornesc” romanele. Dacă Dimineața pierdută am început-o gândindu-mă la un personaj (la Vica Delcă), pentru Fontana di Trevi lucrurile sunt mai amestecate. Am avut în minte, de la început, anumite momente, situații, iar pentru ele, naratoarea cea mai potrivită mi s-a părut Letiția. Altă Letiție. Îi rămăsesem datoare cu un detaliu: într-o versiune inițială a Provizoratului, se despărțea de Sorin în noaptea cutremurului, dar „consiliera” mea mi-a atras atenția că „e prea mult”, și atunci am scos cutremurul. Dar noaptea aceea, abia schițată, mi se derula deja în minte, vroiam să mă întorc la ea, ca și la tema „așa zisei revoluții”.
N-am scris cartea cu gândul la un public occidental. N-ai cum să știi pentru cine scrii, tu, de fapt, cui îi va place, cui nu. Am și avut, în privința asta, deja, surprize. După ce l-am terminat, m-am gândit (cu regret) că e un roman (doar) pentru femei. Dar primele cronici și unele ecouri, m-au mai liniștit.
Începutul Fontanei di Trevi l-am publicat într-o Românie Literară, în 2006, când înaintam prin Provizorat. Două treimi din manuscris păreau gata la sfârșitul lui 2014, după ce apăruseră Anii Romantici. De ce atunci am terminat Fontana abia în septembrie 2018?
Am scris la trei cărți în paralel, și Fontana o tot lăsam deoparte, până m-am săturat și de ea, și de mine, că o tot luam de la capăt și n-o mai terminam. Asta înseamnă ea pentru mine, cel puțin deocamdată e o carte de care aproape nu-mi vine să cred c-am scăpat.
Doina Jela
Privirea înapoi
Efectul fluturelui este a doua parte dintr-o trilogie care a început cu Villa Margareta. Este a doua ilustrare a obsesiei mele din „VM”, exemplificată prin Diagrama Ishikawa, anume că nimic din ce știm nu e sigur și definitiv. Dar e ilustrarea luminoasă a acestei intuiții mai curând defetiste, descurajante. Dacă tot nu putem ști nimic sigur și definitiv, și tot ce aflăm nou anulează, modifică, răstoarnă certitudinile cu greu dobândite, măcar jocul ăsta explorator să fie captivant în sine și să ne învețe să trăim fără certitudini, prudent. În rest, am optat pentru privirea înapoi. Pur și simplu mi s-a părut că pot afla despre personajele mele mult mai mult dacă încerc să aflu ce li s-a mai întâmplat nu „după”, ci „înainte”. Pretext, desigur: mă interesa, în realitate, să spun ceva despre interbelicul românesc, atât de multifațetat, de greu de elucidat și de așezat frumușel în sertare. Și mă interesa să testez posibilitățile documentului și pe cele ale ficțiunii, într-un joc de „care pe care”. Am speranța că a biruit ficțiunea.
Stelian Țurlea
Cum să nu scrii despre?
În 2018 am publicat două romane (Un plan atât de bine pus la punct și Algoritmul Funcoin). Le-aș putea spune sociale sau realiste, dar au fost caracterizate drept polițiste, ca să atragă cititori. În primul e vorba de alegeri greșite: o tânără se aruncă pe fereastră după ce e violată; supraviețuiște, cât să spună povestea. În al doilea, criptomonedele care ajung să finanțeze terorismul și traficul de droguri pătrund și la noi, cu același scop. În amândouă cazurile o pereche de polițiști, unul hârșit, altul un tânăr IT-ist, soluționează cazurile. Toate se petrec zilnic în jurul nostru. Cum să nu scrii despre?
Andra Rotaru
Un colaj
Tribar a apărut ca o modalitate de a recupera diferite secvențe ale biografiilor de tot felul, precum și modalități de a le reda în tot felul de forme posibile limbajului și ritmului. M-a marcat un citat din Anne Carson: „a quote (cognate with quota) is a cut, a section, a slice of someone else`s orange.” (Anne Carson, Decreation) De atunci am început să citez din oameni și din poveștile lor, fie că e vorba de crime întâmplate în anii ’80 sau ’90 (Ioan Luchian Mihalea, Mihaela Runceanu), de versuri ale Rapsodiei române nr. 1, de biografia lui George Enescu sau de secvențele de pași schițate de Laban. Tribar integrează multe elemente și funcționează ca un colaj care, de oriunde este tăiat, poate fi reasamblat, creând un alt traseu. Se poate derula ca un film, se poate spune cut și apoi refilma, creând lumi posibile în firul cognitiv și aproape imposibile în lumea reală.
Radu Andriescu
Să scrii fix cum simți
Jedi de provincie e a treia și ultima carte din seria Blecheriană. Va urma, probabil anul viitor, o addendă relativ postumă, Animalul diafan. Cartea e deja scrisă, dar mai trebuie să stea la macerat.
Trecând peste pesimismul vesel al teoriei postmoderne, mă gândeam că seria de la Blecher, începută în 2016, plus addenda postumă, ar putea arăta ceea ce simt de vreo trei ani: sunt încă mii de nuanțe și de posibilități pentru poezie, doar să rămâi deschis și, indiferent de Zeitgeist și de dogmele stilistice de ultimă oră, să scrii fix cum simți.
Carmen Firan
Unde fugim de noi înșine?
Am început să scriu Umbra pierdută ca drama unui de cuplu de emigranți la New York, cu turbulențele lui domestice și traumele adaptării. Proiectasem o poveste de succes contrapusă peste una a eșecului, doar că cele două personaje, Fred și Mimi, m-au tras mai departe. Personajele au uneori independența și forța de a ieși din lutul autorului, se pot revolta și chiar lua razna. Ceea ce mi s-a și întâmplat. Romanul a ajuns, dincolo de radiografia unui caz de depresie, povestea obsesiilor scriitorului confruntat cu trecutul și cu capcanele New Yorkului care te poate face peste noapte celebru sau te poate strivi nemilos. Fred m-a lăsat cu alte întrebări: unde fugim de noi înșine, cât poate fi înfruntat destinul?
Traian Ștef
O sinteză a poeziei mele
Epopeea şobolanului Louse e construcţia pentru care m-am folosit de toată ştiinţa mea poetică. Trimiteri livreşti, onirism şi realitate imediată, jucăreauă şi arhitectură serioasă, dragoste, ironie, satiră, umor, lyră. E o sinteză a poeziei mele de pînă aici, o carte scrisă cu plăcere şi pasiune.
Liviu Antonesei
Scufundare imagistică în memorie
Ultima mea carte se întîmplă să fie de poezie. Titlul – 5 balade rock – pare să spună totul, dar nu e chiar așa! Experiența muzicii rock, esențială în formarea mea, nu este singura exploatată liric. Este evocat/ invocat ansamblul procesului de formare în faza copilăriei și adolescenței – muzica, lecturile preferate, natura, experința eroică și cea a alcoolului etc, e un fel de scufundare imagistică în memorie…
Laura Ilea
Fantasma drumului
Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018). E cartea cu care m-am decis să mă întorc în spaţiul românesc. Primul meu roman publicat în română. Decizia de a-mi asuma literatura am luat-o altundeva, cu ceva vreme înainte de începerea scrierii lui. Aşa încât în el s-au intersectat mai multe traiectorii – cea în care aluviunile filosofiei erau din ce în ce mai difuze iar cele ale literaturii din ce în ce mai puternice; cea în care limba franceză se impunea tot mai mult. Toate acestea s-au petrecut având mereu în minte fantasma drumului şi parcurgerea la volan a Americii. Mituri ale noului continent le sufocau pe cele vechi, din periplurile mele anterioare. Paisprezece ţări europene, contabiliza cineva averea mea virtuală înainte de plecarea la Montreal. Şi cel puţin un continent nou, pot spune acum, după zece ani. Cel puţin o nouă cartografie. Acesta este romanul meu. Și un omagiu adus tatălui meu.
Robert Șerban
Scrisul este ascunzătoarea mea
Când am fost mic și am locuit la țară, la părinții tatălui, locul meu de joacă, în anotimpurile reci și în zilele ploioase, era sub o masă pe care trona radioul. Eram camuflat de fața de masă, despre care credeam că mă ascunde suficient de bine. Îmi imaginam că dacă eu nu vedeam pe nimeni – de fapt, le cam vedeam picioarele –, nimeni nu mă observă. Și mă jucam nestingherit, vorbeam cu jucăriile, le dădeam sau executam porunci, le pacificam sau le declaram război, totul sub paravanul de pânză, totul cam la vedere.
Cam la fel s-a petrecut lucrurile și cu cartea asta, Tehnici de camuflaj. Am scris mai bine de trei ani, noaptea, ziua, dimineața, fără să mă gândesc că, la un moment dat, poate ieși o carte. Scrisul este ascunzătoarea mea. Dar cum se ascunde un om care, scriind, face un exercițiu de sinceritate profundă, care își recunoaște slăbiciunile, lipsurile, care sondează în el fără anestezie, fără milă, fără concesii? Cum?! Exact ca un copil! Poezia face din cel care o scrie și o publică o ființă transparentă. Cred că una dintre cele mai bune tehnici de camuflaj este chiar aceasta, transparența.
Liliana Corobca
Nu pot să fac lumea mai fericită, mai bună, dar încerc
Dacă acum ceva ani, aș fi simțit că volumul de mărturii ale bucovinenilor deportați în Siberia, editat de mine, a ajuns la public, poate că aș fi avut sentimentul datoriei împlinite și aș fi abandonat această temă. Dar nu, nu a fost așa și am simțit că stepele, trenurile de vite, morții aruncați pe unde se nimerește revin, mă populează, încep să-i visez, să văd aievea crucile lângă calea ferată, ca atunci când am publicat volumul (în 2009). Cred că m-a interest și „rețeta” fericirii acelor oameni: cum puteau fi atât de curați, atât de fericiți și mulțumiți cu atât de puțin? Urmărind traseul deportaților, am descoperit locuri miraculoase pe care am dorit a le împărtăși cititorilor. În studenție, am cules folclor, adunasem vreo trei caiete și abia acum le-am putut folosi. După ce am terminat de scris, am avut impresia că susținusem un examen, foarte diferit de toate de până acum. În viața mea, n-am citit atâtea rugăciuni (ca atunci cînd am lucrat la acest roman), iar acum pot să mă rog și pot asculta muzică religioasă ore în șir și îmi place. Nu pot să fac lumea mai fericită, mai bună, dar încerc. Ca și alte romane ale mele, Capătul drumului prezintă și un exemplu de supraviețuire în situații-limită.
Caius Dobrescu
Al treilea dintr-o serie noir
Ultimul meu roman, Recviem pentru nimeni, este „ultimul” într-un mod ciudat. De fapt este al treilea dintr-o serie noir, în condițiile în care toate cele cinci „episoade” existau deja cînd am pătruns pe porțile editurii (nu întîmplător, Crime Scene Press). Dar fiecare roman al seriei e recreat, practic, înainte de publicare, iar cel de-al treilea are o semnificație specială. E centrul iradiant. În care se află unicul membru feminin al grupului de umor negru Parazitul prietenos, fondat în anii 1980. În diferitele romane, Paraziții, ajunși la maturitate, vorbesc pe rînd – convenția fiind că fiecare are o enigmă „criminală” de descifrat, și pentru asta are nevoie de singurul dintre ei care nu (ne) vorbește: arheologul crimelor comunismului, Lupu, Vlad Lupu. Vocea feminină din Recviem pentru nimeni e a unei cîntărețe cu o intensă carismă de underground: este o regină neîncoronată a sarcasmului social. Ca marmura de albă, ca ea nepăsătoare – dar nervurile acestei marmuri, atent urmărite, vorbesc despre vulnerabilitate și suferință. Despre conflicte interioare irezolvabile, pe care descoperirea, în cavoul familiei, a unui schelet neidentificabil le face să explodeze. De fapt, Mona Banu încearcă să-și transforme deznădejdea generată de deriva societății în care trăim într-o formă de rezistență și de protest. Melancolia ei este una acidă. Raport sub care, trebuie s-o mărturisesc, Madame Bovary c’est moi…
Andreea Răsuceanu
O hartă subiectivă
Am început să scriu la romanul O formă necunoscută de viață pentru că două personaje pe care le-am întâlnit în câteva documente de secol XVIII n-au mai vrut să plece de lângă mine. M-au obsedat multă vreme, le-am căutat în arhive, în inscripții, în pictura murală din zeci de pridvoare și pronaosuri. Abia când au început să-mi vorbească cu adevărat am început să le scriu povestea. Pe un alt personaj l-am și cunoscut cândva, și el a rămas cu mine și i-am auzit vocea tot timpul cât am scris. Cumva, în timp, totul s-a organizat într-o hartă subiectivă, care e de fapt una a durerii, a suferinței și a vindecării, dar și a unei izbânzi asupra timpului, pentru toate cele trei personaje, care trăiesc în trei epoci diferite. Cineva a vorbit într-o cronică despre roman ca despre unul al reprezentării unor conștiințe în timp, mi se pare cea mai sintetică și eficientă caracterizare.
Radu Vancu
Un adevăr care să îmi facă lumea suportabilă
Ca și poezia, proza mea din Transparență încearcă să construiască un adevăr care să îmi facă lumea suportabilă. Există o cantitate de teroare și de frumusețe în lume care, luate în serios, pot frânge șira spinării oricui. Literatura mea încearcă să le ia în serios – pentru ca eu să pot trăi mai departe, cu șira spinării intactă. Iar valoarea literaturii, ca și a omului, stă în cantitatea de adevăr pe care o suportă. (Dar și conversa e adevărată: valoarea unui adevăr stă în cantitatea de om pe care o suportă. Inclusiv valoarea adevărului literar.)
Ionel Ciupureanu
Nu prea știu ce să spun
Am ezitat să scriu despre ultimul meu volum pentru că nu prea știu ce să spun despre el.
În primăvara lui 2018 am publicat e timpul să visăm un măcel la Editura Max Blecher. Am vrut să încerc o altă formulă cu expresii culese din mail-uri, imagini desprinse din vise, cuvinte scăpate de trecători, monologuri cu telefonul la ureche, etc.. Simt că a fost un experiment aproape ratat, cu excepția propriei mele confuzii.. Nu cred că am reușit așa cum îmi doream.
Cosmin Perța
Am încercat să găsesc o voce nouă
Am scris această carte în aproximativ șapte ani. Ani în care am încercat să găsesc o voce nouă. În ceea ce privește literatura, cea mai mare spaimă a mea a fost mereu aceea de a nu mă manieriza. Probabil că nici aceasta nu este vocea mea finală, dar este cu siguranță mult mai aproape de dezideratul meu inițial, când la 19 ani debutam cu Zorovavel: simplitate, fluiditate, ritm. O carte de război, dar și de dragoste, în care nu a trebuit să îmi găsesc doar o nouă voce, ci și o nouă identitate. Spuneam că a fost scrisă în șapte ani, dar cea mai mare parte a ei a fost de fapt scrisă în ultimii doi, ani în care am pierdut aproape totul și a trebuit să mă reinventez substanțial. Cred în poezia livrescă, sofisticată, dar mai mult cred în poezia trăită și asumată ca experiență în curs de desfășurare. E riscant să scrii astfel, poate fi considerat impudic, dar nu voi putea eluda niciodată viața din artă deoarece o consider singurul ei ferment autentic. Poezie socială, poezie a traumelor și a obsesiilor, a neputinței, poezie a pierderii și a despărțirii, a spaimei & inadaptării, dar și poezie a regăsirii, a reîndrăgostirii de o realitate care întotdeauna se dovedește mai fascinantă și mai copleșitoare decât orice tenebră. Totul scris gângav, infantil și imperfect, întocmai ca atitudinea noastră intimă în fața existenței.
Ioana Pârvulescu
O călătorie prin biblioteca proprie
Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii si personajele lor a fost pentru mine o călătorie prin biblioteca proprie, dar pe alt traseu decât înainte. E ca și cum ai urca pe un munte pe alt drum sau, pentru orășeni, ca și cum ai merge la serviciu pe cu totul alt traseu decât cel cunoscut. Să-mi recitesc autorii favoriți e o mare bucurie, dar să văd cum, când și de ce se roagă, m-a făcut să-i cunosc „în imprejurari dramatice”, când toate măștile cad. Dialogurile acestea au mai fost, în ultimii doi ani, un refugiu, m-au apărat de „zgomotul timpului”.
Ovidiu Pecican
Bucuria lingvistică
Când am scris Lumea care n-a fost m-am abandonat bucuriei aproape inexplicabil de luminoase de a trăi și gândi, alături de protagoniștii mei, în spațiul unei limbi în care nu numai că nu mai scrie nimeni, dar pe care puțini o mai și citesc și savurează. Avem bogății inimaginabile dincolo de primele cuvinte care ne vin în minte. Și ele aduc nu doar vorbe, ci și conținuturi, întâmplări, profiluri de viață, oameni vii. Dacă nu au fost, puteau, cu siguranță, fi. O știa Balzac, care și-a scris Les contes drolatiques în limba vechilor historiettes. O știa Noica, bucuros de tezaurele filosofice din limba veche a românilor. O savurează încă Șerban Foarță, care a versificat din nou Psalmii în limba unui alt Dosoftei.
Nu e doar treaba lingviștilor să recupereze aceste fantasmatice mirodenii. Cine nu se înstăpânește pe limba strămoșilor lui direcți, din veac, sau nu se lasă purtat pe aripile ei nevăzute, va duce cu sine în suflet garsoniera îngustă și mică, standardizată, în care mulți trăim cu speranța că e un provizoat remediabil.
Și mai e ceva ce spun personajele mele: nu este nevoie de mii de pagini pentru a trăi într-o epopee continuă, marcată de eroi și de fapte hazlii, de războaie și de adăstări în pace și contemplație lirică. Am vrut ca prin Lumea care n-a fost să îmbogățesc nu numai literele noastre, după puterile mele, ci și orizontul de viață a fiecăruia dintre cititori.