Arta uitării sau distanța dintre limbi și lumi

Arta uitării sau distanța dintre limbi și lumi

Andrei Codrescu – 70

Apariția cărții lui Andrei Codrescu, intitulată sugestiv Arta uitării (editurile Școala Ardeleană și Caiete Sivane, traducere de Alexandru Oprescu), reprezintă unul dintre evenimentele literare majore ale anului, din două motive suficient de relevante. Cel dintâi motiv este legat de integrarea necesară, dar tardivă, în circuitul cultural românesc, a unui poet notoriu în America, dar mai puțin cunoscut cititorilor din țara sa de origine. Firește, câteva dintre romanele lui Andrei Codrescu au fost traduse la noi cu destul impact (Wakefield, de pildă, este studiat la cursul Mitul faustic, ținut de profesorul Corin Braga – Departamentul de Literatură comparată, Facultatea de Litere din Cluj), însă poezia acestuia este mai puțin cunoscută sau a căzut în plan secundar (deși a avut parte de mai multe traduceri, una din antologiile cheie fiind Candoare străină, 1997). Cu toate că poetul Andrei Codrescu a publicat, în ultimii zece ani, trei volume scrise direct în limba română (mă refer la Instrumentul negru – 2005, poeme de tinerețe, scrise înainte de emigrare, la Femeia neagră a unui culcuș de hoți – 2007 – poeme scrise în timpul proaspetei emigrări –  și la poemul-roman Submarinul iertat – 2007, a cărui co-autoare este Ruxandra Cesereanu), Arta uitării pune într-o nouă lumină formația și gândirea poetică a scriitorului, dar mai ales stilul său complex, ce poate constitui o gură de aer proaspăt în peisajul literar autohton. De această ultimă idee se cuvine legat al doilea motiv care justifică de ce Arta uitării este în sine un eveniment cultural, cu un posibil efect de durată în rândul autorilor care nu se complac în automatismul propriei scriituri sau în amăgirea că poezia de astăzi a atins un asemenea rafinament al imaginarului și al tehnicii încât nimic nu o poate abate de la calea ei glorioasă. Succint spus, din Arta uitării chiar și cei mai talentați poeți români (fie aceștia tineri sau nu) au destule lucruri de învățat, dar două mi se par cele mai importante: felul în care Andrei Codrescu prelucrează și reconstruiește dimensiunile cultural-umane (atât de variate și problematice în plan social/afectiv), precum și modalitățile în care autorul își concepe stilistic poemele, fără să le imobilizeze în formule sau mecanisme previzibile, artificiale.

De altfel, poezia din Arta uitării se remarcă prin câteva ingrediente care îi conferă un statut special: inteligența observației și a notației în măsură să producă un melanj fin de lirism și narativitate, imaginația explozivă, spiritul critic și subversiv, umorul și ironia, charisma, toate acestea alcătuiesc un stil care nu poate fi defel indexat unor categorii fixe. Volumul Arta uitării este polifonic și pluristratificat, nu se reduce la un anumit tip de discurs, deoarece Andrei Codrescu testează și trăiește mai multe limbaje hipersenzoriale, ce dezvăluie complexitatea poeziei sale. O poezie care, în fond, este atât de variată tematic și discursiv (când lirică și reflexivă, când ultranarativă și detașată), cu atâtea nuanțe și registre, cu o asemenea vivacitate a tonului, încât principalul ei efect este de electrizare. Cu alte cuvinte, această poezie nu are o tendință dominantă, întrucât autorul ei pare să poată scrie cu aceeași acuitate și charismă despre orice subiect care îi captează simțurile și imaginația, atașat fiind de realitatea care este percepută la modul hipertrofiat.

În ciuda structurii polimorfe a volumului, pot fi identificare în Arta uitării câteva planuri tematice și stilistice care acoperă o gamă largă de viziuni privind legătura dintre poet și realitățile sale, în contexte care pornesc de la un nivel intim-afectiv și au, mai apoi, deschidere spre socio-politic (sau viceversa). Întâi de toate, un element de bază îl constituie discursul despre poezie, identitate, memorie culturală și utopie personală. Numeroase poeme vorbesc despre identitatea hibridă, liminală, a celui care trăiește între lumi și limbi. Or, această continuă stare de liminalitate poate fi chiar sursa unui polimorfism poetic, vizibil, cum spuneam, ca structură generală a volumului („pe atunci separarea limbii de lume/ era o descoperire binevenită și tămăduitoare/ acum este bocetul vântului unui dezastru/ oare ce am făcut timp de-o viață”, p. 39; „Locul unde ești ce erai odată este acolo/ pierdut într-una dintre acele povești absurde/ în care erai cumva acasă și altundeva deopotrivă./ Și unde sunt acum cei care te știau atunci?/ Când călătorești între limbi/ ce costum porți, ce valiză cari?”, p. 55).

În cadrul utopiei private, personale (asumată adesea în spirit ludic), poezia este pentru Andrei Codrescu „moneda viitorului”. Cu toate acestea, interesantă este legătura dintre trecutul cultural și poezie, care stă sub semnul unui dialog fantomatic, al unui thanatic luminos. Nașterea poeziei se face prin răstălmăcire culturală, prin citirea și ascultarea greșită a altor poeți („Ca majoritatea oamenilor noi încercăm/ să spunem ce ne spun morții// să spunem și să transmitem mai departe/ mesajul neschimbat până// când noi înșine devenim morți/ și este rândul nostru să transmitem celor vii/ ceea ce morții dinaintea noastră ne-au transmis nouă./ Morții vorbesc între ei într-un alt mod/ dar numai poeții îi pot auzi vorbind astfel./ Și atunci apare buclucul. Limba se revoltă”, p. 85; „Morții se reproduc în două moduri:/ prin sfârșitul celor ce trăiesc/ și prin poezie”, p. 91). Pe de altă parte, poezia este arta ultimelor cuvinte, o artă a granițelor dintre dimensiunile identitare și existențiale. Toate aceste planuri alcătuiesc, în fond, arta uitării care poate fi înțeleasă, paradoxal, tocmai ca arta de a nu uita prin poezie („o jumătate din existența/ dedicată artei uitării/ numai artă cere și rămâne”, p. 109; „Merită să salvezi orice din foc pentru artă”, p. 147).

O altă structură de forță în volumul lui Andrei Codrecu (dar și în proza și eseistica sa) o reprezintă discursul despre condiția postumană și „paraumană”, cum o numește autorul la un moment dat, în logica unei critici a societății americane și nu numai. Adresându-se împotriva reificării umanului prin tehnologie, poetul găsește soluții clasice, dar încă viabile, pentru ieșirea din această criză ontologică, și anume întoarcerea la valorile imaginației și ale naturii, chestiune detaliată mai ales în Ghidul Dada pentru postumani („Virtualitatea este comunism îndeplinit într-un final./ În orice caz, ce-i „realitatea”?/ Doar o altă virtualitate, plus durere”, p. 117; „sfârșitul slujbei tale de lustruit/ este sfârșitul imaginației tale”, p. 119; „capete vorbitoare din reality show-uri și proiecții/ de corpuri tinere au îngropat chiar și/ ultima plăcere a normalului:/ dreptul de a fi trivial în propria ta lume”, p. 133). Asemenea limbaje identitare tensionate își au răspunsul în senzualismul energic al acestei poezii care pulsează sub greutatea unei imaginații bizare, de tip histronic. Ecuația trup-sentimente-cărți rezumă, de fapt, erotismul în poezia lui Andrei Codrescu. În paralel cu această vitalitate erotică, dar în alte registre de stil, este expusă, cum am precizat deja, pledoaria pentru imaginație ca valoare umană fundamentală. Mai mult, căutarea de sine coincide adesea, în viziunea autorului, cu existența în și prin teritoriile imaginare ale realității, care sunt ascunse sau învăluite sub natura ei sensibilă. Câteva poeme traduc tocmai aceste dimensiuni polisenzoriale, aflate la granița cu universurile străine sau neștiute. Mai mult, fiecare element al realității sensibile poate fi un prag mental către mistica personală („Când adulmec o scoabă ruginită sau o menghină proaspăt unsă/ cred că mă apropii de un univers străin dar cognoscibil”, p. 153). Asemenea discursuri identitare stau sub semnul unui realism zen și alcătuiesc o geografie poetică nelipsită de convulsii și rupturi, mai ales că Arta uitării pune în abis distanța dintre un poet de excepție și limbile/lumile lui.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.