Pandemic 2020
*
Când eram copil n-aveam nicio problemă să distrug lumea
prin telepatie. Vecinii care ne invadaseră bucătăria.
Case cu fantome din tufișuri sălbatice
în spatele zidurilor de ciment fărămițându-se acolo unde stafiile strigă.
Tatăl vitreg care mi l-a smuls din brațe pe câinele Nemo
și l-a dat cuiva pe care încă îl caut.
Colegul care a încercat să cumpere strofa despre broască pe care nu i-am vândut-o.
Tați, orașe, trenuri, ceruri nelocuite, poliția din umbră, școala.
Eram irascibil și distrugerea era produsul viu al minții mele.
Observam furnici și albine și pisici sălbatice și eram trist pentru ele.
Mă bucuram pentru păsări. Nu știam cum le nimicesc pisicile.
Norii păreau pufoși până s-au umplut cu informații în loc de apă
asemeni stadioanelor numite după corporații cufundate în întuneric.
Politicile sunt la fel de rele ca mediul care se chinuie să respire.
Noi nu vom ajunge pe planeta de gaz ilariant, prietene.
Nu vom râde involuntar când nu vom mai avea dinți și ochi.
Umblați asemeni caprelor, drept în sus, până la urmă la ce folosește muntele asta?
Textincție
ceva ce am inventat
în oglinda limbilor încâlcite
a trăit puțin și-a murit
cât am fost viu
era poezie
era artă
era duhoarea inefabilă
a unei lumi pe ducă
vorbesc două limbi umane
fiecare oglindită de geamăna ei
și urmată de propriul ecou
fiecare cuvânt o lume abstractă
murind la rostire
urmat de vise și repetiție
dimineața fac patul
alung trupurile din caverna repetiției și ecoul oglinzilor
care au căutat adânc în visele mele
acolo s-au adăpostit ele
străini care mi-au adus știri
fructele coapte ale cuvintelor căzute pe jos
fructe coapte ale turnului babel
înainte de deznădejdea asfințitului
potrivește oglinzile pentru o altă noapte
ziua zboară în alt poem plutitor
care lasă în urmă umbră și ecou
cititorule să nu te sinchisesti de cuvintele astea
sunt ishi ultimul vorbitor al cablului înnodat
limbile mele tainice sună în oglindă
înăuntrul și în afara caselor voastre
unele se aud în visele voastre
lui narcis nu-i pasă unde doarme
el preferă poezia fără cuvinte
primăverilor poluate cu oglinzi risipite
absorbite de ecranele uitării
Întrebări pentru ghicitoare
ah păsări care pălăvăgiți etern
ah flori folosite pentru divinație
ah animale plimbate în lese elegante
am întrebări pentru voi
păstrez o listă de întrebări în buzunar
carnețelul meu cu întrebări:
sunt emoji primele cuvinte?
exprimă ideogramele suficient
ce vor să spună cuvintele?
sunt imaginile mai vii decât cuvintele?
conține un cuvânt o mie de imagini?
e omul același în cuvânt și fotografie?
Se învîrt mai rapid obiectele nenumite
în imagine sau în cuvânt?
nu mai înțeleg nimic
din cauza cuvintelor cu care numesc.
mă trezesc în ce e numit zilele astea „timp”.
serios îi întreb pe neoameni
Proiect
bărbați purtând doar măști și prezervative
umblă pe străzile pustii din orașe
podcasting de cronici la filme false
și cărți nescrise pentru copii nenăscuți
care poate vor sau nu vor să fie aici
cafenelele în aer liber sunt pline de stafii
strada e tapetată cu cadavre
o omidă păroasă cu o sută de milioane de picioare
cerșește mâncare de la fiica ta america
(poeme traduse de Cristina-Matilda Vănoagă)
PANDEMIA MI-A ÎNCHIS CAFENEAUA
Ruxandra Cesereanu
Dragă Andrei, mi-ai mărturisit epistolar că te afli într-o etapă problematizantă în care ba scrii poeme despre New Yorkul bolnav de acum, ba îți vine să te lași de scris, în orice caz te întrebi la ce bun mai e scrisul în vremuri pandemice în care chestiunile de viață și moarte sunt mult mai acute decât ar putea fi literatura. Chiar așa, la ce bun scrisul în timpuri de boală și bolire colectivă (nu doar individuală)?
Andrei Codrescu
Îndoiala și Lehamitea sunt doi frați care trăiesc in noi. Pe vreme rea când tuna, fulgera și ploua ei ies din peșteră să se aprovizioneze din bunăvoința și naivitatea noastră. Așa îi văd eu când întins pe canapea ca un cadavru nu pot să fac nimic.
La începutul izolării pandemice am fost euforic: uite, am timp să scriu, să citesc, să intru în a sta visător și deschis inspirației. Euforia a durat din martie până-n octombrie 2020: am citit un turn de cărți, am recitit un raft, am ascultat muzică, revizitat filme – Bergman, Varda, Godard, Kaufman.
A fost și era Zoom în care am vorbit cu prieteni și savanți turtiti pe ecran. Zoom a dezmembrat oamenii și ne-a furat simțul mirosului și gustului, un CoVid conceptual care o să ne schilodească eventual pe toți. Atâtea vorbe și atât de puțină atingere…
În fine, atunci s-a ițit Lehamite, dracul solie, să vadă ce alt sens poate să sustragă. A găsit dezamagire în fantastic (politica reală fiind lucru atât de bizar n-am putut concura) și gândul că poezia nu consolează, nu lecuiește și nu trebuie citită de copii. Am zăcut de atunci ca dozat de o morfină fără căldură. A venit iarna și și-a scos capul din mine și Îndoiala. Împreună, Lehamite și Îndoiallă mi-au înghițit apetitul.
Ai tu ceva, o iarbă sau o vrăjitorie, să-i alung înapoi?
Ruxandra Cesereanu
Aș vrea eu să fiu vrăciță, dar vezi că nu am decât unelte magico-literare eventual. Cu ierburile vindecătoare stau mai prost, doar niște ceaiuri și rădăcini de înviorare pot să îți recomand, ca să uiți puțin de cei doi domni neliniștitori, Lehamite și Îndoială. Deși, cunoscuându-te, aș spune că îi vei păcăli totuși în curând, cumva. Ai tu ascunse prin buzunarele tainice niște leacuri (literare). Mi-ai mărturisit la un moment dat (iar eu cred același lucru) că lumea se va reseta după pandemie. Cum vezi resetarea aceasta? Vom fi mai înțelepți și prudenți, noi, făpturile umane, cel puțin în reacția noastră atât de abuzivă față de Natură (de până acum) și vom renunța (măcar parțial) la agresitivtate? Sau resetarea înseamnă de fapt strict recalibrare pe dinăuntru, interiorizare tot mai acută și renunțare la contactul exterior? Adică implicit înstrăinare cu tendință față de ceilalți.
Andrei Codrescu
Nu mă îndoiesc de puterile magico-literare din traista ta — îmi amintesc că ai două licorne medievale acolo (la castelul Korniș), între ruj, masca de reservă și cutiuța cu ciuperci psihedelice …
Cât despre răscrucea post-ciumă, iată adaptez pentru tine ceva. Pandemia este al treilea război mondial. Secolul XX, inclusiv războaiele mari, au fost un laborator tehnologic care a stors din oameni o mare parte din ce câștigase umanul în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În războiul pandemic, am fost arestați, închiși în casă. Am pierdut brusc pofta vieții din “afară” și am devenit adicți la imagini televizate. Avem parte de un Sindrom Stockholm, o boală care a început în SUA după Cel De-al Doilea Război cu așa-zisa “familie nucleară”. Familiile americane, împrăștiate la mari distanțe, se vedeau destul de rar, o dată sau de două ori pe an, de și la sărbători. În prezent nici acest mod fizic de apropiere nu mai e posibil.
Acest ultim război are în vedere reformularea omului social într-un om hibrid care o să devină eventual o bază de informații transmise continuu. Izolarea o să aibă, paradoxal, un rezultat social asemănător unui comunism fără ideologie, o societate asemănătoare furnicilor.
De exemplu, ce numim în America “clasa mijlocie”, sau în Europa “burghezie”, a fost apogeul unei civilizații qvasi-eficiente bazate pe proiecția unui “individual” cu drepturi la o mulțime de identități imaginare, inclusiv biologice, bazate pe “diferențe.” Oamenii se diferențiau unii de alții senzorial, prin stil, cultură sartorială, gust “bun” și idei – o concurență care sofistica și acorda complexitate la diverse niveluri: burghezia se îmbăta de senzații care i se păreau mai “bune” sau mai “înalte” decât ale celor care nu aveau bani sau educație. Oamenii care lucrau pentru “diferențe” burgheze, visau să devină și ei burghezi, dar trăiau în fapt aceeași viață, în simulacrele bunăstării televizate. Am cunoscut așadar un echilibru șubred între anii 1950-2020, o perioadă în care omul se credea un individ deosebit, diferit de alții printr-o complexitate câștigată prin cultură, o utopie lărgită perpetuu de tehnologie.
Meritocrația economic-culturală a atins vârfuri înainte și după fiecare din războaiele secolului XX. În 1950, cu ajutorul tehnologiei dezvoltate în război, iluzia “diferenței” a luat o viteză tot mai mare, grabită să ajungă la o utopie fără margini. Aceste “diferențe” au fost cumpărate prin mediul unei alte iluzii: banii. Dar banii nu există: ei sunt o subiectivitate creată de tehnologia în creștere. Tehnologia este o forță fundamentală a naturii, ca gravitația, care își exercită obiectiv scopul de a deveni tot mai complexă. Până acum, a avut nevoie de indivizi “diferențiați“ care să ajute mișcarea informației tot mai rapid și eficient. Banii au fost un mijloc simbolic care ne-a motivat forma biologică prin iluzii culturale. În pandemie, aceste “diferențe“ se estompează. După pandemia, o să dispară și banii.
Pandemia a nivelat oamenii, ne-a dezbrăcat de iluziile “diferenței” (suntem toți prizonieri în cuști de sticlă) și ne-a recrutat într-un război nesfârșit în care luptăm împotriva nouă înșine sau în orice caz, a societății de indivizi care eram. Dușmanii sunt chiar “diferențele” greu obținute după ultimul razboi. Ciuma numita CoVid 19 nu-i nimic nou. Ce-i nou e că are un nume-bornă care demarchează sfârșitul lui HOMO SAPIENS. Agentul acestui fenomen e un virus sau zeul Chaos revenit din antichitate, dar e un salt evoluționar.
Se naște astfel un alt gen de om, un hibrid tehnologizat, mișcat de chipuri, nu de bani.
Individul modern, inventat în secolul al XVIII-lea, a fost un obiect complex care visa la o unicitate puternică în sine, fără zei sau alte meta-ficțiuni. După ce și-a ucis zeii, acest individ a concurat pentru unicitate cu alți indivizi. Fără să ne întoarcem la formele istorice dezvoltate sub semnele unui sistem cosmic, noi nu mai suntem capabili să ne menținem iluzia unicității. Numărul de indivizi în creștere nu poate să se mențină în concurență perpetuă cu alții, pentru că protezele necesare de menținut – acest gen de uman (trăsuri, umbrele, și coafură) – cer taxe sufletești (dacă prin “suflet“ înțelegem acea gură de aer adânc respirată în deplină satisfacție). Aceste taxe nu pot fi plătite, fie că “sufletul“ nu există, fie că tehnologia nu are nevoie de el. Materia și energia necesare pentru proteze a micșorat fizic universul iluziilor umane (chiar dacă în oglindă acest univers apare tot mai mare). Noi am prelucrat materia cu scop utopic, dar de fapt am lucrat la propria noastră dispariție.
Acest breviar (pe care îl concentrez acum) este necesar pentru a întrezări universul post-pandemic în care noțiunea de “afară” nu o să mai existe. Cu dispariția lui “afară” o să dispară și individul modern, singura formă în care știm să locuim. Economia globală o să redevină economie imperială, economia imperială o să devină economie națională, națiunile o să se desfacă în grupuri de indivizi cu idei diverse de supraviețuire, ideologiile (tot mai) comunitare o să se dizolve și ele în unități umane care o să se întrețină sisific cu scopul de a supraviețui în truda permanentă. De acest comunism fără iluzii nu am chef. Sper ca urmașii mei să se descurce.
Ruxandra Cesereanu
Mai crezi în șamanism? S-ar putea ivi, oare, un nou șamanism post-pandemic în scop cvasi-lecuitor (fie și numai simbolic)? Amândoi credem (din destule alte dialoguri avute de-a lungul timpului) că poezia poate fi, astăzi, o formă de șamanism sau un fel de șamanism. Cum percepi eventuala poezie de după pandemie? Sau, mai general spus, cum va fi literatura post-pandemică?
Andrei Codrescu
Șamanismul se schimbă pentru că timpul și oamenii au fost schimbați de pandemie și tehnologie. Tehnologia este un faux-șamanism: se aseamănă, pentru că putem comunica instantaneu fără piedicile timpului și spațiului. Această tehnologie e bună când funcționează ca acest mesaj sau când vorbim și ne vedem bidimensional pe ecran. Într-un sens mai mărginit putem fi și tratați terapeutic de tehnologie. Zic “mărginit”, pentru că sarcina principală a șamanului este să lecuiască în dimensiuni inaccesibile tehnologiei: corpul senzorial, boala de timp și armonizarea spațiului intern cu cel climatic și cosmic. Pe ecran, corpul își pierde mirosul (primul simț) și atingerea (dimensiunea într-adevăr socială). Ecranul pierde animalul. Sau fură animalul și memoria corporală a animalului. Un șaman, cred eu, lecuiește prin localizarea conștiinței de sine în animal: te face să te simți acasă în corpul tău. Tehnologia face invers: ne îndepărtează din corp și stoarce din noi numai informații valabile mecanismului tehnologic. Restul corpului (99% din uman) ni-l transformă în energia necesară creației simulacrului (partea vizibilă pe ecran.) Acest “rest” al umanului, compus din miros, atingere și memorie senzuală este transmis (furat și topit) prin cablu transatlantic sau unde internautice în energia transmisiunii. Tot atât de gravă este și dispariția timpului. Oamenii observă cum s-a schimbat timpul în “ lockdown,” dar mulți cred că s-a schimbat numai percepția noastră despre timp – eu cred că s-a schimbat ceva în Timp, în dimensiunea fizică adăugată de Einstein spațiului, gravitației și vitezei. La Timp adăugăm și Spațiul la dimensiunile furate de tehnologie. Aceste dimensiuni sunt legi ale universului folosite de șaman să ne conștientizeze bio-forma. Conecția șamanului cu toate bio-formele planetei (inclusiv corpul viu al planetei) este și ea blocată de tehnologie. Când ne revenim din cușca de sticlă unde am fost condamnați de techne, o să ne găsim dezechilibrați într-o lume din care lipsește tot ce foloseam ca să ne orientăm. O să descoperim că-n timp ce-am lipsit ni s-a furat busola. În această lume de-naturată șamanul are sarcina (cu puteri slăbite) să ne relocalizeze în corp, timp și spațiu.
Poezia este construită din paradox, mister și contradicții inaccesibile algoritmului. Poezia este, par excellence, limbajul șamanului.