După o scurtă perioadă de la înființarea Almanahului literar, care își avea sediul pe str. Dr. Petru Groza, în centrul orașului, la sfârșitul anilor ’50, când revista purta deja denumirea de Steaua, redacția s-a mutat într-o clădire cu patină de vechime, construită pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe strada Horia la nr. 17, nu departe de clădirea Universității (pe atunci) „Bolyai”. La subsol își avea atelierul un pantofar ungur care își pusese în geam un anunț, de care ne amuzan cu toții: „Dacă este strâmtă, o lărgim, dacă este largă, o strâmtăm”.
Erau în total patru camere, așezate de-o parte și de alta holului de la intrarea din stradă. În dreapta, după ce urcai vreo cinci trepte, intrai în încăperea secretariatului, din care, după o ușă masivă, se izola, oarecum, biroul redactorului șef: la început A.E. Baconsky apoi, după plecarea acestuia la București (4 martie 1977), Aurel Rău. Lângă intrarea la secretariat, printr-o ușă înaltă, se intra în camea cea mai largă, în care își aveau birourile, Leonida Neamțu și Virgil Ardeleanu, iar la o masă laterală se instalase secretarul de redacție, Virgil Nistor, masă la care mai lucrau și corectorii (cel mai mult Aurel Câmpeanu), pe șpalturile aduse din tipografie. La sânga intrării, după ce urcai, tot așa, vreo cinci trepte înalte, dădeai într-o altă încăpere largă, în care își aveau birourile Aurel Gurghianu, drept în față, Victor Felea, la stânga iar la dreapta, pe peretele dintre cele două ferestre ce dădeau spre stradă, tânărul prozator Dumitru Radu Popescu. Acesta avea pe masă o sticlă goasă, care acoperea întreaga suprafață, sub care inițiase o întreagă colecție de fotografii, mai ales cu animale în poziții (situații) dintre cele mai amuzante. Eu obișnuiam să-i aduc, din când în când, câte o fotografie cu maimuțe și cimpanzei, decupate din te miri ce reviste, fapt pentru care, poate ironic, poate ca să-mi facă o plăcere, m-a pomenit pentru această îndeletnicire la începutul nuvelei Leul albastru.
Fiind cel mai tânăr din redacție, D. R. P. era și cel mai apropiat de tinerii colaboratori care aspirau la gloria scriitoricească. Așa că, pe lângă el ne adunam câțiva prieteni (de-acum) care începusem să publicăm recenzii sau chiar poezii: Mircea Braga, Marcel Mureșeanu, Emil Bunea, Viorel Cacoveanu ș. a. Nu se poate spune că tăiam frunza la câini, stând de povești în redacție. Aș, de unde?! Când aduceam recenziile la cărțile pe care ni le indica Liviu Tomuța, lector la Filologie, cu statut de colaborator extern al revistei, intram în laboratorul de creație, efectivă, căci profesorul ne lua alături la masă și citea slovă de slovă compunerile noastre, pe care le corecta făcând observații și arătându-ne practic, cum trebuie scris un text critic. Singurul care nu intra în moara acestei școlirii, era Marcel Mureșeanu. El avea un fel de stil, un mod de a se exprima oarecum aparte, din care nu știai niciodată dacă comentariul era elogios sau dinpotrivă. Drept pentru care i se dădeau numai cărțile autorilor care nu erau tocmai pe placul steliștilor dar care nici nu puteau fi eludați. Așa bunăoară, a scris, la un moment dat, despre un volum de poezii al lui Dan Deșliu, comentariu care a devenit, în felul său, celebru. Lauda deșănțată pe care i-o făcea Macel se înțelegea, nici vorbă, ca un demers de ridiculizare a creației ilustrului poet…
D. R. P. era pe cât de tânăr, pe atît de faimos, așa că își putea aroga, cu amiciție, rolul de dascăl al nostru, punându-ne la lucru. Pe Mircea Braga, la un moment dat, când se cerea în general să se scrie reportaje despre oamenii muncii din fabrici și uzine, l-a pus să se documentaze în vederea unui reportaj de la fabrica de basmale „România muncitoare”. N-a avut curajul să între singur în fabrică, deși avea eliberată o legitimație redacțională în acest sens, așa că D. R. a zis, hai să mergem împreună. Și am mers: Mircea Braga, eu, Marcel, în frunte D. R. Am colindat o dimineață întreagă prin toate secțiile, stând de vorbă cu femeile de acolo, care se amuzau dându-ne relații despre munca loc, în timp ce Mircea își nota de zor totul într-un carnet cumpărat anume. A lucrat, bietul de el, o săptămână întreagă fără vreun rezultat notabil. Înclinat mai mult spre latura teoretică a literaturii, reportajul a ieșit un fel de curs despre cum se imprimă cu felurite modele, basmalale, într-o fabrică de profil. Evident, reportajul n-a fost o reușită și nici nu știu dacă a fost sau nu publicat… Altădată, l-a pus pe Viorel Cacoveanu să meargă în piață și să scrie de-acolo un reportaj, adică să scrie despre tot ce vedea. A scris bietul de el dar rezultatul a fost cam același ca în cazul lui Braga. Abia peste câțiva ani, când lucra deja la ziarul Făclia, Viorel Cacoveanu a devenit un reporter faimos, scriind mai ales despre marile șantiere ale județului dar și despre marile procese ale diverșilor delincvenți, inițiat de prim-procurorul orașului, Peicin, un om cu umor și multă bunăvoință.
Leonida Neamțu, alături de D. R., iniția, în fiecare joi după masă, meciuri de fotbal în Parcul „Babeș”, pe terenul din spatele bisericuței, în pridvorul căreia ne dezechipam. De obicei ne adunam cam toți cei din generația tinerilor aspiranți la gloria postumă. Titi (Virgil Ardeleanu) era cel mai pătimaș: pentru un fault neacordat, era în stare să sară la bătaie. Echipele se alcătuiau ad-hoc din Lușu (Emil) Bunea, Mircea Braga, Valentin Tașcu, Marcel Mureșeanu (cu totul afon dar ambițios), Radu Bădilă, uneori Mircea Popa, apoi câțiva tribuniști, pasionați de fotbal ca de literatură: Negoiță Irimie, graficianul Alfred Grieb, mai la început Nae Mărgeanu, care fiind cam… dodoloț se erija în arbitru, apoi „doctorul” Cristoloveanu, student la medicină, care venea adesea cu câte o damigeană de vin de pe la Blaj, și alții. Negoiță a organizat mai multe meciuri oficiale cu echipe ale ospătarilor (pe care îi cunoșteam de la Braseria Continentalului, local pe care îl frecventam de fiecare dată când primeam onorariile din colaborări), alteori cu tipografii, cu frizerii și odată chiar cu activiștii de la UTC (proastă inspirație pentru că ăștia erau scorțoși). După asemenea meciuri, poposeam pe terasa de la restaurantul din parc, unde se încingeau discuții literare până la lăsarea înserării.
Bătrânii de la Steaua ne priveau cu simpatie, încurajându-ne. Felea (zis și Kafla) era un excelent cunoscător în ale poeziei universale; Gurghianu avea pasiune pentru pictură… Apoi, când redacția s-a completat cu generația echinoxistă: Eugen Uricariu, Petru Poantă, Adrian Popescu, Aurel Șorobetea, activitățile extra-redacționale s-au diferențiat. Generația noastră era de-acum, a bătrânilor, tinerii făceau escapade regulate la braseria de la Metropol (fost București) unde discuțiile literare erau de-acum altele.
Și, uit-așa, anii s-au scrus iar Steaua a rămas un reper memorabil în existența noastră scriitoricească. Un capitol cum altul n-a mai existat și nici n-o să mai existe.