Este Salman Rushdie un romancier cu adevărat important al zilelor noastre? Ori i-a fost schimbat numele în renume în primul rând din cauza persecuţiei ideologice, a acelei fatwa care l-a obligat să petreacă mulţi ani în ascunzători, vigilent păzit de felurite servicii de securitate şi pază, guvernamentale ori ba? Mulţi nu agreează eclectismul discursului narativ al lui Rushdie, care sudează mitul, istoria şi ficţiunea, documentarul şi imaginarul; altora li se pare că romancierul este prea concesiv faţă de literatura populară, din care împrumută şabloane şi clişee, construindu-şi unele texte pe scenarii de telenovelă. Unor critici le displace puzderia de referinţe culturale şi combinaţia de registre lingvistice, care fac textele mai greu de asimilat. Totuşi, Salman Rushdie este un foarte bun povestitor şi romanele sale transnaţionale, în care romantismul convieţuieşte cu dramaticul şi cu satira, atrag mulţi cititori.
În romanul britanic de azi, autorul ocupă o poziţie nodală: exponent de frunte al postmodernismului, el este, concomitent, calul de paradă al postcolonialismului, dar şi un scriitor extrem de convenabil pentru demonstraţiile noului istorism sau ale materialismului cultural. Este semnificativ că Linda Hutcheon alege Midnight’s Children drept exemplu de “metaficţiune istoriografică” şi că acelaşi roman ilustrează tezele unor Edward Said sau Homi Bhabha privind condiţia postcolonială în viaţă şi literatură. Rushdie face un pas înainte în reconceptualizarea subiectivităţii, fiind mai conştient, datorită perspectivei temporale de care beneficiază, de efectele insidioase ale ideologiei coloniale. Comentatorii disting două etape în opera sa. Prima este reconceptualizarea subiectivităţii postcoloniale în termenii hibridităţii şi metamorfozei, prin identificarea cu structurile trans-individuale, care are un efect dezastruos asupra formării subiectivităţii – teză ilustrată de romanul Midnight’s Children, în care destinul eroului, Saleem Sinai, se intrepătrunde cu al Indiei după decolonizare. Hibridizarea joacă un rol important şi în The Satanic Verses, cartea afurisită de ayatolahi, unde identităţile hibride funcţionează ca alternative ale fundamentalismului islamic. În ultimele romane, conceptul de hibriditate este privit, însă, cu mai multă circumspecţie, instrumente adecvate pentru reconceptualizarea identităţii fiind considerate metamorfoza şi metanoia. În The Moor’s Last Sigh, multiculturalismul este criticat şi se exprimă îndoieli cu privire la valoarea hibridităţii culturale. The Ground beneath Her Feet ilustrează, metaforic, deconstruirea şi reconstruirea identităţii de către imigrant. În opera romanescă a lui Rushdie regăsim trecerea de la o concepţie timpuriu-modernă despre subiectivitate la procesul de „individualizare instituţionalizată” (Uklrich Beck) caracteristic societăţilor moderne reflexive.
Despre hibridizare şi rezistenţa la ea este vorba şi în cel mai recent roman al lui Rushdie, The Golden House, foarte prompt publicat în traducere românească de editura „Poliriom”.[1] Ca şi în Fury sau The Ground beneath Her Feet, cultura primitoare este cea americană, mai precis metropola newyorkeză, în care se stabilesc nişte stranii personaje, venite dintr-o „ţară ce nu poate fi numită” şi un oraş „ce nu poate fi numit”. Suspansul în legătură cu originea personajelor nu este, însă, susţinut prea multă vreme: cititorul află, relativ devreme, că ţara de baştină este India, iar oraşul, Bombay/ Mumbai. De acolo, după acumularea unei considerabile averi prin mijloace necinstite, „ … a sosit la New York, dintr-o ţară îndepărtată, un rege neîncoronat de şaptezeci şi ceva de ani, împreună cu cei trei fii ai săi, orfani de mamă, ca să-şi ia în primire palatul din exil, purtându-se ca şi cum nimic n-ar fi nelalocul lui în ţară sau în lume sau în propria-i poveste „ (p. 11). Acest bătrân, trecut prin ciur şi prin dârmon, numit (fals) Nero Golden – el şi progenturile sale sunt re-botezaţi cu nume iulio-claudiene – începe să se poarte ca un mic monarh, după ce se stabileşte într-o domus aurea (un palat părăsit, de fapt, şi renovat cu munificenţă) din cartierul istoric Macdougal- Sullivan Gardens din Greenwich Village, unde va locui timp de opt ani, observat şi comentat pas cu pas de către naratorul poveştii, care se prezintă melvillian („Ziceţi-mi René…”, p. 32), fiul unor profesori universitari dcedaţi într-un accident rutier, cu aspiraţii artistice (îndrăgostit de filme, vrea, fireşte, să scrie un scenariu cinematografic zguduitor bazat pe vieţile celor patru Goldeni) şi se consideră nu doar un observator, ci un „imaginator” (termen de adoptat!), întrucât suplineşte adesea lipsa de informaţie cu produsele fanteziei sale. Se cuvine spus aici că întreg romanul este impregnat de cultură, referirile, mai ales la cea de a şaptea artă, fiind atât de dese încât devin năucitoare şi că este construit după modele literare, cel mai vizibil fiind The Great Gatsby, la care ne trimite emplotment-ul, fără a avea, însă, doza de idealism romantic a capodoperei lui Fitzgerald. Dimensiunea intertextuală a cărţii sare – voit – în ochi. Nu doar Fitzgerald şi Melville, ci şi O mie şi una de nopţi, dramaturgia antică, Shakespeare, muzica pop şi toată istoria cinematografului, de la Fritz Lang la Superman. René Unterlinden însuşi este un voyeur tip Nick Carraway, dar, spre deosebire de acesta, un narator intradiegetic, întrucât se implică personal în destinul familiei observate şi consimte să fie părtaş la planul periculos al Vasilisei Golden, contribuind, într-o oarecare măsură, la dezastrul final. Intriga romanului se dilatează şi se contractă: de la Nero Golden, ea se ramifică pe urmele fiilor săi (remeber King Lear), pentru a reveni la bătrânul gangster de la Răsărit şi la căsătoria acestuia cu frumoasa rusoaică aflată în exil, Vasilisa, eveniment funest în ultima instaţă, deşi fără el naraţunea ar fi fost mult mai scheletică. Fiul cel mare, Petronius Golden, zis Petea, este un băutor inveterat, pasionat de jocurile video şi posesorul unei minţi enciclopedice. Cel mijlociu, Lucius Apuleius (zis Apu) este fratele Golden cu probleme de identitate socială, dar şi un vizionar şi un portretist foarte apreciat. Mezinul, Darius (zis simplu D.) este fratele vitreg al celor doi, născut de o altă mamă, dispărută şi ea, de fapt un androgin bântuit de chestiunea identităţii de gen. Personaje interesante în sine, fraţii Golden au, toţi, parte de morţi violente. O catastrofă apoteotică trage linia finală a istoriei acestei familii, oferindu-i şi naratorului implicat René o lecţie dureroasă: „Am învăţat că nu există spaţiu sigur, că monstrul aşteaptă întotdeauna la porţi şi că o mică parte din monstru se ascunde şi în noi înşine, noi suntem monştrii de care ne-am temut întotdeauna, indiferent câtă frumuseţe ne înconjoară, indiferent cât de norocoşi suntem în viaţă sau în dragoste …” (p. 420). Familia Golden este un exemplu de imigranţi rezistenţi la hibridizare, deşi dornici de supremaţie socială: „Faptul că prefăcătoria cu numele lor proaspăt adoptate a ţinut, ba chiar a rezistat de-a lungul a două mandate prezidenţiale (Obama, n. n.) că noi, proaspeţii lor vecini şi cunoştinţe, am acceptat necondiţionat aceste alter ego-uri americane inventate [ …] spune multe despre America însăşi, dar şi mai multe despre puterea voinţei cu care îşi însuşiseră identităţile cameleonice, devenind în ochii noştri exact ceea ce susţineau că sunt” (p. 20).
În opera romanescă a lui Salman Rushdie se regăseşte tema abjecţiei, o punere în pagină mai puţin frecventată a realităţii postcoloniale. Tonul fals-solemn al acestei naraţiuni, reflectând impostura neasimilabililor bărbaţi sud-asiatici încredinţaţi că pot cuceri America, este întrerupt pe alocuri de pasaje sarcastice sau de-a dreptul comice, cât şi de referinţe la realitatea social-politică americană imediată, în care, parentetic, este caricaturizată mentalitatea conducătorilor naţiunii (preşedinţii George W. Bush şi Donald Trump), dar şi aventurile financiar-economice ale deţinătorilor puterii. Exprimarea unor astfel de idei, exterioare acţiunii propriu-zise, a dat apă la moară criticilor americani, care n-au pregetat să-l ia la rost pe Rushdie pentru strecurarea în text a unor opinii nici măcar personale, ci doar tipice pentru „electoratul albastru”. Posibil, acestor critici le vine greu să accepte formularea de altfel de rezerve decât cele metaforice la adresa ţării lor de către un scriitor britanic provenit din străfundurile unui imperiu dezagregat.
Traducătorul italian al lui Rushdie a fost rănit în timpul agresiunii unei bande religioase; cel japonez a fost mutilat şi ucis. Editorul lui norvegian a fost lăsat de mort în zăpadă, cu câteva gloanţe în trup, dar a scăpat cu viaţă. Neimpresionată, traducătoarea română, Dana Crăciun, îşi continuă consecvent munca la proiectul ei: de a pune la dispoziţia cititorului român o „integrală” Salman Rushdie, care să beneficieze de indubitabilele ei calităţi de traducătoare, rafinate acum de o experienţă măsurabilă în decenii.
[1] Salman Rushdie, Casa Golden, traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun, Editura Polirom, Iaşi, 2017.