La 70 de ani mă întreb dacă n-ar trebui să port pălărie, dacă n-ar trebui să îmbrac mai des costumul cu cravată, sau un sacou elegant, iar prin casă, un halat de mătase închis la culoare. Eu, blugi, adidași, tricouri, cu părul mai mult alb, cu barba mai mult albă… Parcă nu se prea potrivesc, dar cum acuma nu ne îmbrăcăm nemțește, ci americănește, merge.
Sunt tot felul de ziceri despre felul în care ne simțim vârsta. Vârsta ne-o simțim cum ne lasă corpul și mintea. N-am suprasolicitat corpul în anii petrecuți cu el și mai ține, mai are rezerve, energie. Nu mă dor picioarele. N-am urcat în ultimii ani muntele copilăriei, muntele satului natal pentru fânul oilor și al caprelor, cam patru ore de mers, dar l-am coborât, iar la coborâre e o anume încordare a mușchilor, e cu tehnică.
Moșul meu spunea despre el că e firetitc, nervos adică, dar și că doar firea-l mai ține. Adică un nerv special, al vieții. Eu nu sunt firetic din fire, dar poate acel nerv nu a fost atacat de glaucom, asemeni nervului vederii. Asta, gândind lucrurile în termenii generali, oarecum ai destinului și genelor, pentru că altfel, cum după un accident de mașină cu rostogoliri de cascador m-am ales doar cu un deget rupt, tot așa mă puteam alege și cu coloana ruptă sau toate celelalte, inclusiv nervul respectiv. Mintea nu-mi spune altceva și îmi lasă destule cuvinte. Dar să nu mă laud, pentru că există și ironia sorții, în care cred. Totuși, parcă mai des acuma decât în tinerețe mi se întâmplă să fiu prostit de unii, deși când mă uit în oglindă sunt același.
Dar de ce mi se pare că am mai puțin timp, că zilele sunt mai scurte? Pentru că mă uit mai mult la televizor?
Cât despre scris, mi-a mai apărut o carte. Mai altfel decât celelalte. Scrie despre ea bunul și vechiul meu prieten Viorel Mureșan. Când îi citesc versurile, mi se pare că acolo e poezia, că el a descoperit-o. Pe el aș vrea să-l duc până sus, pe muntele meu, să vadă luminile, cețurile, culorile, umbrele, să miroase dumbravnicul, să asculte zgomote și triluri, să privească până departe în fantazia lui și în realitate. Poate vin cu noi și Al. Cistelecan şi Ioan Moldovan, că au văzut și ei Tătăroaia.
S-a zis deja că parcă aș fi prea inteligent în poezie și așa o fi, deși n-aș vrea, dar trebuie înlocuit talentul cu ceva. Numai să intri în rațiunea aia, să dai în mintea aia. E technică peste tot. Îmi plăcea când Sandu Mușina spunea că noi doi am fi cei mai buni în asta, fără să vreau să mă întreb dacă e adevărat.
Două dintre problemele mari ale unui scriitor conștient sunt legate de înscrierea în mersul literaturii și perceperea prezentului în creația lui. E o formă a perceperii – poate inconștientă, părând o formă virtuală, în poezie și alta, analitică, în eseu. Mă refer la scrierile mele.
Apoi, scriitorul, dar mai ales poetul, are o datorie față de limba în care scrie. Să-i ofere barem o figură nouă, o alăturare nouă a două sau mai multe cuvinte, dacă nu o împrospătare, deschideri de sens și adâncimi de ambiguitate. Oare ce s-ar zice dacă aș cere înregistrarea ca marcă personală a unui epitet sau a unei comparații, că tot invenții sunt? Dar cu asta se va ocupa inteligența artificială.
Sunt trist când mă gândesc că nu mai pot ciocni un pahar de pălincă tare cu unii dintre prietenii, congenerii mei.