Dacă am numărat bine, noua carte de versuri a lui Vasile Igna (Roata, Editura Limes, 2024) este a treisprezecea dintr-o suită deschisă de Arme albe (1969), urmată de Fum și ninsoare (1972), dar rezumată simbolic mai ales detitlul celei de a treia, Provincia cărturarului (1975). Fiindcă, în fond, toate poeziile scrise până acumstau la hotarul dintre trăit și citit, dintre natural și cugetat,dintre schițarea unor decoruri în care subiectul liric apare mereu în ipostază de contemplator al lumii văzute, însă pe fundal scriptural și în dispoziție reflexivă, tentat adesea să concentreze versul în regim sapiențial-aforistic. Dar și disponibil pentru deschideri ludice, tocmai pentru că are mereu în minte dicționarul, știe și arată a ștică lucrează cu cuvinte și construiește texte. Am putut remarca, mai ales în ultimele câteva volume, accentuarea acestei conștiințe, un spor de luciditatea poetului-cărturar care-și controlează și manevrează atent fluxul verbal, cu jocuri cumva calculate ale ecuațiilor sonore șicuprocentul firesc de libertăți ale „dicteului” ce muzicalizează rostirea. Apar mai peste tot rime interioare, „ideea” intră în competiție cusunetelecelor scrise, devenite agent dinamizator al textului și contribuind la o specifică fluență discursivă. Senzație de libertate, de relativă destindere a tensiunilor constant prezente între eul poetic și lumea despre care vorbește: un univers din ce în ce mai cuprins de umbrecrepusculare, peste paragini, „urme și semne”tulburate ale viului, cu „locuri pustii” și sub „lumină neagră”, cum și sună douătitluri de volume. Repertoriul de figurație în esență „expresionistă” esteînsă îmblânzit de starea contemplativ-melancolică a omului care scrie. Volumele ce au urmataproximaserăparcele mai conturate plastic ale viziunii,–Grădina oarbă, Insula verde, Orbite, ori, ca în Periscop (2019), fragmentate în secvențepuse sub o „lentilă aburită”, rămase într-o anumită indeterminare.
Roata, cea mai recentă carte a poetului, este și spațiul în care se… rotesc cele mai spectaculoase asocieri de cuvinte și de fantasme, la limita dintre halucinația vizuală și o neobișnuită efervescență verbală. Portativ-ul ce o deschide aproximează deja, cu belșug de vecinătăți sonore aduse de hazardul rimelor, un univers prin excelență al cuvintelor în mișcare, purtătoare de sonuri aleatorii și de caligrafii eterice precare, ale unui subiect mai degrabă generic, impersonal, situat, cum zice un motto din Eliot, „în punctul fix al lumii rotitoare,/ Nici trup nici netrup”, așadar un soi de prezențămai curând virtuală decât reală, cum e și „lumea” despre care vorbește, cu latențe infinit disponibile, ce se pot manifesta oricând pe pragul dintre trăit și scris. E semnificativ, de pildă, faptul că deja în primul rând al micului eseu liric care este Portativ-ul, sunt văzute mai întâi „verbele întorcându-se de la piață cu mâinile goale vorbind singure despre urgențe și penitențe ca despre niște punți peste vale”,sugestia de bază fiind, evident, a unei tensiuni a cuvântului spre concretul natural al Văii (marcată aproape întotdeaunacu majusculă, ca topos simbolic),urmată imediat de semneale muzicii, notele „cățărate pe portative”, explicate în aceeași propoziție ca fiind niște „echivoce semiografe și neume ale unor ritmuri din altă lume”.Prefața acestor poezii scoate, deci, la vedere proiectul ideatic al întregului,asocierea dintre practica textuală și notațiile ori fantasmele pe care le poate evoca limbajul poetic, ambiguu prin definiție. Ostare numită direct esingurătatea, – „caligrafia-i o preumblare de litere solitare” cultivând o unitate sonoră și de sens(aliniere „după nota de jos a unui portativ cu gama pe dos și cu capcane bine pitite după păcate încă neispășite?”), apoi intră în scena textului comentator „norul” ca „poliglot al unor limbi dispărute”, element natural de o anume opacitate, repede împinsînsă spre descifrarea lui ca deschidere cătreînaltul spiritual al „pajiștilor cerești” și căutând un sens unificator al ordinii cosmice în mișcările întâmplătoareale unor „roți universale”. Apare apoi iarăși Valea, acum spațiu al fantasmelor nocturne, onirice, care sunt – atenție! – deopotrivă„închipuiri ale Firii, unele zămislite de fundăturile paginii, altele pripășite sub acoperișul paraginii”, pentru ca în secțiunea a cincea, finală, să apară „el”, poetul, în limpede postură de artizan verbal – „face cuvinte din alte cuvinte”… (Acest „el” este prezent în poeziile de sub titlul Respirație, sugerând unfel de răgazuri ceva mai direct-confesive, după ce alte douăserii de titluri atrăgeaudiscursul în jurul figurii geometrice a roții sau al unei componente a ei, spița – nu foarte limpede diferențiate, totuși). Am insistat asupra acestei introduceri, fiindcă eatrasează expresiv, în aliajul metaforic-conceptual, principalele căi de acces spre universul imaginar și instrumentele de lucru ale constructorului textual.
Se conturează aici, îndeajuns de vag și, ca atare, plin de sugestiiși disponibilități contiguinale, figura geometricăa roții, deopotrivă în mișcare (interioară) și neclintire emblematică, imagine a unei totalități ce se vrea în egală măsură deschisă sprejocul lumii, al metamorfozelor viului – o „roată a lumii”– , dar care este mai curând un univers de semne și sunete, desfășurat într-unspațiu poetic/livresc, într-o variantă dePeșterăplatoniciană, mărturisită ca fiind de hârtie, construcție pur scripturală,cu umbre răsfrânte de focarul imaginativ al subiectului vorbitor/scriptor,apărută în poem cu o semnificativă literă mare.Valea, Grădina, și o figură feminină incertă, de lumină întrupată (variantă a Mijlocitoarei dinmai vechile poeme?), ce coboară din înalturi în acest peisaj în care s-a rostologlit roata, –acum cu spițele rupte și ruginită,sub aripi în ruină și într-un decor părăginit – revin în poeziile de acum. Valea apare aici ca spațiu corupt, degradat, desenat grotesc, puritatea fiind căutată deasupra ei ori în adâncul elementelor naturale.
Discursul poetic e și de data asta puternic intelectualizat, presărat cu referințe livrești(mitologie, epopee homerică, teatru antic, Biblie,apariții de basm, personaje de roman etc.) asimilate imaginarului foarte mobil și cu inserții sapiențiale ale cuiva care meditează, oscilând între încredere și scepticism, asupra acestei „roți al lumii”. Ni se propune un fel de Geneză fulgurantă, de elemente primordialemereu primejduite, în concurență cu o abundentă figurație de bâlci, cu perindări ce pot trimite pe alocuri la făpturile dimoviene care „erau fără să fie”, antrenate în curgerea muzicală supusă hazardului de armonizări sonore. Cel ce vorbește în poezie se află în căutarea unui „nou alfabet”, cu „hieroglife de zece carate”, dar „mustind de tăceri și priviri vinovate”, și aparela un moment dat ducândîn cârcă „un coș plin cu praf de vremelnicie care se tot ridică din ficțiune și ajunge nămol pe hârtie”. Zisele „legi ale Văii”sunt, și ele, foarte relative – un poem vorbește de spre Valea „abia ieșită din crisalidă”, altul presupune trecerea prinspațiul ei a unui zeucare „trebuie să fi fost neam cu Apollo, doar că bustul acestuia e „poleit acum cu chirpici” și zace printre urzicile Grădinii, într-un decor așadar degradat și situat, foarte nesigur, între Genezăși Apocalipsă, într-o țesătură a lumii urzită din resturi. Imaginile Văii alternează tot timpul între verdele proaspăt al unei vegetații pline de viață, cu căprioare, urși,chiar foci și morse și „fel de fel de zburătoare nescrise/ în catastiful speciilor muritoare” trecândprin peisaj, și tablouri ale ruinării tuturor geometriilor.
Nelămurit și încețoșat rămâne și spațiul din afara Grădinii, pe marginea căreia stă omul însingurat, un teritoriu doarimaginat, tot ca o „roată rotundă”, în care se perindă generații, planete „locuite pe rând de nepot fiu și tată”, pe deasupra cărora se înălța totuși „soarele pierzaniei”… O altă „roată” este cea a unei păsări „plămădită cum era din cuvinte”, strecurându-se „prin fuiorul încă netors/ din caierul Celui Fără de Țară”, al făcătorului de lumi, pe creștetul căreia un împărat de basm pune coronițe de ceară aduse îngeri, dar și „o legătură de chei/ cu care descuie ușile apusului bătute de veacuri în cuie/ prin care să se strecoare/ aripile ei de frig și lingoare/ și-apoi să învie/ într-un castel de hârtie”… Mică alegoriea actului de a scrie, pornind de la increatul confuzdintâi și ajungând, sub emblemă inspiratoare, să reînvie pe pagina poemului.
Cu cât înaintăm spre final, viziunea se limpezește însă, tot pe o pagină scrisă. Este reabilitarea acelui eliotian „punctfix al lumii rotitoare”, în care, – „nici trup, nici netrup”, căci este unul al scriiturii –aproximativul, precarul subiect liric, se poate reinstala în cele din urmă, în geometria cumva recuperată a „netrebnicei roți”, „deodată și moartă și vie”, adică reintegrată în ordinea naturalăa vieții (și morții)umane.Se poate observa la fiecare paginăcă poezia ca sensibilizare a ideii –cum zicea pe vremuri Hegel – are în preajmă, ca pe unsoi înger păzitor, comentariul ei, încât poate nu e greșit să spunem că suntem în fața unei ample „ars poetica”, în care frontierele dintre zugrăvit și gândit sunt în permanență încălcate, într-un du-te-vinocele deformeazăși reface mereu. Abia se pune pe pânză o culoare ori un contur, că ele au de îndată un ricoșeu reflexiv care ne introduce în atelierul verbal al poetului. Rezultatul este, cum am spus, un discurs liric complex, în care „mesajul” formulat cvasiconceptual se dizolvă, cu unele excepții,în „concretele” conturate în texte sub aceeași „lentilă aburită” a unui periscop plantat acum deasupra unor ape ale subiectivității cugetătătoare și liric-confesive,plasate și de data asta sub aripi deteriorate de zburătoare celeste și paragini ale lumii de jos.
Poezia lui Vasile Igna, cu încercări și reușite pe atâtea „clape” ale discursului liric, însă mereu dispusă să experimenteze, făcând să conviețuiască firescul cu livrescul, atinge prin noua carte încă o cotă amaturitățicreatoare, cu o pecete originală în peisajul nostru liric actual.
Ion Pop